Ţaţa şi ţăţica

Ţaţa a fost mai întâi ţăţică. Locuia pe vremea aceea în vale. Deşi departe de centru, ea a ştiut să stea cu ochii pe cele câteva ţaţe din sat ca să le poată călca pe urme. A învăţat mai mult de la ele decât de la şcoală. Cert este că, la vârsta la care altele nu sunt nici măcar ţăţici, dumneaei şi-a văzut visul cu ochii ajungând ţaţă. Dar nu ca alea de la care învăţase, ci cu mult peste nivelul lor. De altfel nu existase, din câte îşi aduceau bătrânii aminte, niciodată o asemenea ţaţă în sat.

Era, cum zicea ţăţica topindu-se de admiraţie, cea mai superioară dintre toate. Asta însemna că le întrecea în multe privinţe, începând cu felul în care umbla pe drum şi terminând cu cel în care îşi ţuguia buzele. Ziceai că se înfige în pământ când călca, şi chiar s-ar fi înfipt dacă picioarele ei lungi ar fi fost ascuţite ca ţăruşii şi nu rotunjoare ca burlanele. Bă, ce bulane are asta!, strigau puştanii pe drum, vrând de fapt să spună burlane, însă din pricini care ne scapă nu se auzea aproape niciodată r-ul. Acesta, ca şi ramul, îi era prieten numai ei.

Ţaţa nu nedreptăţea nici o literă când se apuca de turuit. Ca să nu mai vorbim despre cuvinte. În locul gurii ei cărnoase se instala o gură mică de tun în bătaia căreia nu era bine, dar deloc nu era bine, să stai. Căci ghiulelele pe care le scuipa artileria unor buze atât de belicoase distrugeau tot ce atingeau. Dacă nu-ţi păzeai bine reputaţia sau îţi lăsai demnitatea în stabulaţie liberă, mizând pe gardul de protecţie al Constituţiei, ţaţa ţi le ciuruia din vorbe.

Ca să fim drepţi, trebuie să spunem însă că nu trăgea chiar în oricine, ci numai în cei care comiteau greşeala fatală de a nu-i susţine ţăţismele. Tunuleţul rujat nu era întrebuinţat numai ca armă de război. El slobozea, cu şi mai multă osârdie parcă, obuze moi în coaja cărora se simţea catifeaua limbii din amonte, spre prepeleacul de unde i se trimiteau ţaţei informaţii despre poziţia ţintelor vrăjmaşe. Se suia ea însăşi în prepeleac, pentru a mulţumi personal, catifeaua limbii insinuându-se, de data aceasta, din aval.

Ţăţica era doar copil când era ţaţa ţăţică. Şedea tot în vale, peste drum de viitoarea ţaţă, la care se uita tot timpul ca într-o oglindă. Intrigată de făptura-i subţirică, se întreba dacă va ajunge şi ea vreodată ţăţică. Nu făcea un pas fără să nu o întrebe pe cealaltă dacă e bine ce face. Când a observat că i s-a bombat pieptul, viitoarea ţăţică a fugit la viitoarea ţaţă şi-a întrebat-o: Am voie să-mi las ţâţe? Ai voie, fato!, a lămurit-o încă ţăţica. Să nu-ţi laşi caracter, dacă vrei să ajungi ca mine. Adică ţăţica vrusese să spună ce într-o zi era posibil ca şi ea....? Ce într-o zi! Tu nu te uiţi la tine? Poţi să fii chiar din clipa aceasta ţăţică. Ţăţică? Aşa ca dumneata? Hai că eşti proastă.

Aproape ţăţica s-a făcut roşie ca racul. A fost pentru prima şi ultima oară în viaţă când s-a simţit ruşinată. Cum de nu-şi dăduse seama că ţăţica devenise ţaţă? Şi-a îndreptat iute greşeala şi a jurat să nu mai greşească niciodată.

Îşi lua ţaţa pantofi de lac, tot pantofi d-ăştia îşi lua şi ţăţica. Modelul de poşetă pe care îl purta ţaţa îl purta şi ea. Dacă pe ţaţa o plimba hăndrălăul satului cu bicicleta, ţăţica a pus ochii pe un hăndrălău mai mic. Bicicletele erau la fel. Asta a cam scos-o din sărite pe ţaţă. Fă, nu-ţi depăşi lungul nasului, a muştruluit-o ea pă ţăţică. Aceasta a ţinut cont, astfel că ziua următoare, când ţaţa s-a arătat într-o fustă scurtă pe uliţă, ţăţica şi-a pus o fustă mult mai scurtă, ca să n-o supere pe cealaltă. Dar a supărat-o. Îţi place scurtă?, a luat-o ţaţa la rost. Ba îmi place lungă!, a încercat să se salveze ţăţica. Şi-atunci?

Şi-atunci ţaţa, dându-şi seama că ţăţica nutreşte în secret gândul de a ajunge cât mai repede ţaţă, de-a-i lua, cum s-ar spune, locul, a hotărât să o lase din braţe, unde o cam ţinuse de mică. Din ziua aceea, cu toate că se mutase în centru, la câteva case depărtare de ţaţa, ţăţicii nu i se mai făcea nici o dedicaţie la staţia locală de radio. În schimb, ţaţei îi erau dedicate programe întregi. Se vorbea de dimineaţa până seara despre ea.

Hăndrălăul cel mic i-a întors şi el spatele ţăţicii. În mod justificat însă. Îşi vânduse bicicleta, cumpărându-şi un cal alb în locul ei.
A poftit-o mai întâi pe ţaţă să-l călărească. Odată văzută în şa, acesteia i-a plăcut atât de mult încât de atunci nu s-a mai oprit din călărit.
Trecută prin şcoala ţaţei, ţăţica n-a disperat.
S-a lăsat ghidonată de instinct, astfel că într-una din zilele următoare a fost văzută trecând prin sat pe ghidonul bicicletei hăndrălăului cel mare. Era, pentru cine avea ochi de văzut, călare pe situaţie. Viitorul îi surâdea.