Timpuri şi eroi

Ca mai fiecare om, am adunat tot felul de personalităţi favorite, în arte şi ştiinţe. De la un punct m-am gândit să fac oarecare ordine în acest panteon, să văd dacă toţi eroii mei culturali rezistă la fel de bine trecerii timpului, acumulării de noi informaţii, criticilor mai recente.

Cu cine începem? Evident, cu unul dintre veteranii acestui grup de elită, filozof scolastic, cosmolog fantezist, magician cu un inimitabil accent napolitan, eretic ars pe rug în Miercurea Cenuşii, la Roma, în 1600. Numele lui, Giordano Bruno.

De fapt este botezat Filippo, născut în 1548 la Nola, un orăşel la sud de Napoli, fiul lui Giovanni şi al Fraulissei Savuolino. Numele sub care devine cunoscut îi aparţinea unuia dintre profesorii săi, Giordano Crispo. La vârsta de 14 ani îşi începe studiile în mănăstirea napolitană San Domenico Maggiore şi devine foarte repede cunoscut ca posesor al unei memorii fenomenale, prezentat chiar Papei pentru o demonstraţie a puterilor sale.
Se credea pe atunci că o memorie superioară este şi cheia unei înţelegeri sistematice a lumii înconjurătoare. Bruno ştia însă să-i înveţe şi pe alţii să stăpânească tehnici tradiţionale de memorizare îmbunătăţită şi avea să-şi comercializeze cu mult succes cunoştinţele. Cu toate că avea opinii cel puţin originale în ceea ce priveşte religia, devine preot în 1572 şi profesor de teologie cu trei ani mai târziu.

Dar în 1576 se satură de preoţie, fuge la Genoa şi predă, pe unde poate, latina şi astronomia. Următorii 15 ani sunt petrecuţi pe drumuri europene, în căutare de binefăcători şi de slujbe academice. Trece prin Veneţia, Padua, Lyon, Geneva calvinistă, unde lucrează ca editor şi este judecat şi excomunicat în urma unui conflict cu un filozof local. După doi ani la Toulouse, unde conferenţiază pe subiecte astronomice, se bucură de un oarecare succes la Paris, la curtea Regelui Henri al III-lea, unde predă, inevitabil, lecţii de îmbunătăţire a memoriei. În perioada lui pariziană publică o dramă filozofică, "Lumânărarul", pe a cărei pagină de titlu semnează: "Bruno din Nola, academician în nici o academie, poreclit exasperatul"...

Anul 1583 îl găseşte pe Bruno în anturajul casnic al ambasadorului francez la Londra, unde publică o serie de dialoguri filozofice, în care vorbeşte de un Univers infinit, plin de nenumărate forme de viaţă. Dar se pare că nu era momentul potrivit pentru o asemenea cosmologie, în cel mai bun caz neconvenţională. Cu un secol înainte, cardinalul şi matematicianul german Nicholas din Cusa lansase unele idei asemănătoare, dar biserica încă nu se simţea ameninţată de erezii. Cu un secol după Bruno, francezul Bernard le Bovier de Fontenelle stârneşte o adevărată senzaţie în lumea literară publicând "Conversaţii despre pluralitatea lumilor locuite". Din păcate, eroul nostru se afla într-un moment istoric în care nu-şi putea permite luxul de a descrie un Univers în care omul şi planeta lui nu se află la locul potrivit, în centru. Un nobil veneţian, Giovanni Mocenigo, îl invită în 1591 pe Bruno să revină în Italia şi să devină profesorul lui personal de mnemonică. După câteva luni petrecute în palatul familiei, situat pe Canal Grande, relaţiile celor doi încep să se răcească (în timp ce relaţiile lui Bruno cu soţia lui Mocenigo deveneau din ce în ce mai fierbinţi) şi veneţianul îl denunţă ca eretic. Intră în scenă Inchiziţia, care obţine extrădarea lui Bruno la Roma şi încearcă timp de mai bine de şapte ani să ajungă la o condamnare. A fost nevoie de cardinalul iezuit Robert Bellarmine, în palmaresul căruia se afla şi Galileo Galilei, şi de insolenţa unei cereri de graţiere adresată direct Papei, ignorând ierarhia. Astfel ajungem în dimineaţa zilei de miercuri, 17 februarie 1600, când Bruno intră în nemurire ca martir.

Două cărţi, dintre multele dedicate vieţii şi operei lui Bruno, încearcă să-i găsească un loc în istorie. Prima, "Giordano Bruno şi tradiţia ermetică", apărută în 1964, semnată de Frances Yates, aducea în discuţie o idee care punea la îndoială poziţia lui Bruno ca martir al ştiinţei, el ar fi fost condamnat pentru asocierea sa cu unii ocultişti şi nu pentru heliocentrism. A doua, "Filozof şi eretic", aparţinând lui Ingrid D. Rowland, nu e chiar atât de categorică, dar...
Giordano Bruno a fost martirizat pentru ceva anume, idei filozofice, concepţie ştiinţifică, poate chiar proză SF publicată înainte de a fi momentul. Nu contează, tot erou rămâne. Pentru că a avut curajul să spună ce gândeşte?