Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Astăzi sunt trist. Nu credeam să mă afecteze atât moartea lui Tolstoi
şi a lui Amenophis al III-lea. Stai aşa, omule, că delirezi!, veţi
zice, dar Tolstoi s-a săvârşit dintre vii în urmă cu un secol, iar
Amenophis al III-lea cu aproape două milenii şi jumătate.
Ce să fac, dacă aşa sunt eu?!
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Astăzi sunt trist. Nu credeam să mă afecteze atât moartea lui Tolstoi şi a lui Amenophis al III-lea. Stai aşa, omule, că delirezi!, veţi zice, dar Tolstoi s-a săvârşit dintre vii în urmă cu un secol, iar Amenophis al III-lea cu aproape două milenii şi jumătate.
Ce să fac, dacă aşa sunt eu?! Mă apucă dorul de oameni pe care nu i-am cunoscut, le simt lipsa, ca şi când m-aş fi născut şi aş fi devenit om întreg în preajma lor şi datorită lor. Şi cu râsul am o problemă. Ieri, am râs o oră şi jumătate la un film rusesc, pe care l-am văzut în urmă cu treizeci de ani. O comedie tristă, cum numai slavii mai ştiau să facă. Nu o tâmpenie americană, plină de violenţă.
Sufăr aşadar de un decalaj afectiv, dublat de unul istoric. Mulţi râd sau sunt trişti pentru lucruri întâmplate cu veacuri în urmă, dar, fiindcă nu le vorbeşte nimeni despre acest decalaj al simţămintelor, pun stările lor pe seama unor necazuri banale. Aşa e făcut omul, să simtă şi pentru cauze obscure, să nu ştie de la ce i se trage. Fie pentru că n-a învăţat ce-i trecutul în şcoală, fie că n-a avut profesori care să-l deprindă să vadă adevărul despre tot ce urmează să li se întâmple lui şi omenirii, privind stăruitor înapoi.
Sufăr uneori pentru o nenorocire petrecută într-o familie de la capătul lumii, din Alaska sau din Coreea de Sud. Am, prin urmare, şi un păgubos transfer de trăiri la distanţă.
De ce au murit toţi oamenii de seamă ai planetei şi în locul lăsat liber de ei s-au născut atâţia tonţi, escroci, resemnaţi şi lacomi? Am avut un prieten, la care mă duceam când simţeam nevoia să ies din casă, să mă uit la oameni. Dar la ce oameni să te uiţi în Bucureşti, când Caragiale nu mai e, Eminescu a plecat şi el, Enescu e mort, iar spătarul Milescu n-a lăsat urmaşi? Nu putea să mai trăiască măcar prietenul acesta al meu, în casa căruia, când îi păşeam pragul, ştiam întotdeauna că am ajuns în sfârşit unde îmi era locul? Într-o zi, am purtat doliu după Cehov. Colegii de redacţie au fost toţi foarte drăguţi şi s-au arătat plini de compasiune, până când li s-a spus după cine purtam banderola neagră la sacou. S-a tâmpit Tudor, au zis, deşi nu era nimic anormal, nici în ce făceam, nici în ce simţeam. Doamne, ce dor putea să-mi fie de bunul Cehov!
Din fericire, am şi un decalaj la gust. Simt în cerul gurii, după ani şi ani, gustul unei cafele băute la New York, gustul primului sărut de la şaisprezece ani, gustul unei zile ploioase, pline de melancolie şi de amintirea lui Dante la Ravenna, gustul feliei de pâine unsă cu grăsime şi presărată cu sare grunjoasă, pe care mi-o prepara mama când plecam iarna, pe ger, la şcoală. Iar ce-i cu adevărat ciudat e că, deşi o alergie veche mi-a dat peste cap nervul olfactiv, am încă în nări parfumul obrajilor fetiţelor mele, când se trezeau din somn, ca să se îmbrace şi să le duc la grădiniţă.
