Uitare şi distanţă

Am încercat să mă mint că distanţele nu sunt destul de importante cât să poată lovi în sentimente. Sunt naivă când vine vorba despre viaţa mea, despre ai mei, despre un viitor de care mă preocup inconstant, ştiu că nu am încă puterea de a face diferenţa între posibil şi imposibil, dacă pasul mic dintre cele două extreme influenţează decisiv destinul care mă însoţeşte. Şi totuşi parcă observ că distanţele dor mai tare decât credeam. Tristeţea mea începe să se măsoare şi în kilometri, mi se subţiază orizonturile când mă uit în urma paşilor mei şi nu mai văd nimic cunoscut, când nu mi se mai arată nici un amurg familiar, când nu-i mai am în imediata apropiere pe acei doi-trei oameni pentru care sunt gata să înfrunt lumea aşa cum e, cu bune şi rele, cu reuşite şi dezastre, cu pro şi contra, cu pericole şi iluzii.

Nu ştiu încă dacă există sentimente care să reziste presiunii pe care o provoacă timpul şi distanţa. Nu ştiu, nu am fost până acum niciodată prea departe de cele mai importante scopuri pe care mi le-am fixat şi nici nu aş vrea să ajung într-o situaţie asemănătoare. Dar nici nu pot merge înainte, nu pot continua aventura paşilor ezitanţi, fără să trag un semnal de alarmă. Începe să-mi fie teamă că, din cauza prea multor kilometri, se poate ajunge la distanţare sufletească şi, în cel mai rău caz, la uitare. O uitare care, uneori, vine numai dintr-un sens. Frecvent, una dintre cele două persoane care ţin prim-planul oricărei poveşti iubeşte mai mult şi uită mai greu. Uneori, nu uită niciodată şi e nevoie de o refacere totală a priorităţilor, pentru a se ajunge, târâş, la un fel de echilibru, la un fel de linişte amăgitoare.

Mi-a spus mai demult cineva că doar sentimentele care trec de orice obstacol se pot numi sentimente adevărate. Nu cred. Sentimentul poate fi adevărat chiar dacă nu are suficientă putere cât să se prelungească de la o revedere la alta, de la un salut la altul. Dacă dispare, mai devreme sau mai târziu, dacă se pierde în amănuntele ciudate ale vieţii, dacă îşi rătăceşte din strălucire şi din intensitate, cauzele aproape că nici nu mai contează. Doare atât de tare efectul, întunericul de după adio este atât de adânc, încât nu mai are importanţă analiza precisă a trăirilor, nici pentru cei în cauză, nici pentru cei care privesc de la distanţă evenimentele. Prea puţine mai au sens atunci când simţi efectiv că nu mai ai aer, de atâta dezamăgire, că viaţa nu mai poate continua, de prea multe aşteptări înşelate.

Mi-e frică, mi-e foarte frică de efectul distanţelor. Şi chiar mă mir că am puterea să recunosc şi să las în scris mărturia acestui sentiment de nesiguranţă, de neputinţă. Nu ştiu ce trebuie făcut ca să nu suferi când te simţi copleşit de nişte obligaţii pe care nu le poţi lăsa baltă. Nu ştiu, poate şi pentru că nu am avut inspiraţia să învăţ la timp, ce e de făcut ca să ieşi dintr-o tristeţe infinită, atunci când nu mai ai pe ce umeri să-ţi cobori fragilitatea, când nu mai poţi merge înainte. Nu ştiu până când se prelungeşte starea aceasta de instabi­litate emoţională pe care am impresia că o cunosc tot mai bine, tot mai îndeaproape, tot mai real. Dacă m-ar fi întrebat cineva acum o săptămână ce părere am despre distanţe şi despre pericolul ca acestea să dizolve promisiuni şi aşteptări, aş fi răspuns fără ezitare că nu cred că aşa ceva se poate întâmpla. Aş fi privit această ipoteză cu ochii omului care n-a trecut niciodată prin asta, care nu a simţit în propria inimă disperarea unei dimineţi în care nu mai răspunde nimeni la salut. Aş fi mers orbeşte înainte, cum am şi făcut, convinsă că depinde doar de mine să ţin vie legătura cu prezentul meu de fiecare zi, cu obişnuita mea rutină, cu oamenii de care nu mă pot detaşa.

Totuşi nu e chiar aşa simplu. După drumul orbitor care-mi alunecă sub paşi, după câteva zile de răgaz forţat, văd că lucrurile se schimbă incredibil de repede, nedrept de repede. Probabil, după aşa un exa­men important, cum e cel al distanţei, lumea se împarte în nişte categorii nedefinite, care ne apasă existenţa şi ne fac să avem remuşcări şi să ne gândim dacă nu cumva am greşit pe undeva, dacă nu cumva era mai bine să nu intrăm în jocul distanţelor şi în pericolul uitării.