Ultima sută de metri

„Tot ce nu e făcut pe ultima sută de metri riscă să expire, până la termenul de predare”. Aşa ar trebui să sune maxima care deschide „marea carte” a celor care nu au niciodată timp sau inspiraţie sau putere să facă din timp, cu răbdare şi generozitate, toate cele pe care trebuie, oricum, să le facă. Acele obligaţii care ne fac viaţa mai grea, dar şi mai frumoasă, acele proiecte în care ne înscriem sub semnătură, jurând, la fiecare înţelegere, că de data asta va fi altfel, că acum, măcar acum, la ultima lucrare de licenţă, disertaţie, doctorat, nu se va mai întâmpla la fal, ci vom lucra organizat, exact aşa cum prevede regulamentul.

„Tot ce nu e făcut pe ultima sută de metri riscă să rateze esenţialul”. Aşa ar trebui să se continue aceeaşi carte a aceloraşi oameni cu mintea în zece părţi, care se pun în permanenţă împotriva cronometrului, cu o plăcere aproape bolnăvicioasă de a sfida timpul şi de a face din ore alibiuri perfecte pentru încă două, trei nopţi de nesomn. Suntem lucizi, suntem competenţi, dar nu avem încă în sânge obiceiul de a ne da bătuţi în pariurile în care nu avem, oricum, nici cea mai mică şansă. Pariul cu timpul e unul dintre acestea. Şi cel cu termenele-limită e altul. Aşa se spune.s

„Tot ce nu e făcut pe ultima sută de metri pierde dozele esenţiale de emoţie cu care îşi poate asigura, la nevoie, reuşita”. Aşa ar trebui să scrie pe pagina de gardă a tratatului oamenilor cu ochii lipiţi de oboseală, care încearcă, la doar câteva minute de pragul depresiei, să aducă la zi ideile pe care le-au pierdut timp de luni sau poate chiar ani. Vraful de hârtii strâns în colţul din dreapta al măsuţei de lucru sfidează enervant agitaţia palmelor care nici să se răcească nu mai au timp, tropăind aberant pe o tastatură neprăfuită de calculator suprasolicitat şi ascultând, cu discreţie, liniştea din jur, liniştea celor care au voie să doarmă sau să se uite în gol, pentru că şi-au îndeplinit la timp obligaţiile.

„Tot ce nu e făcut pe ultima sută de metri poate să se piardă în detalii, în minuţiozităţi aberante şi în retuşuri nereuşite”. Aşa ar trebui să scrie pe coperta patru a cărţii noastre de suflet, coperta pe care o citeşti înainte să muţi volumul de pe raftul librăriei pe raftul propriei biblioteci. Ca să prindem curaj, ca să ni se pară că nu suntem chiar ultimii dintre cei mai înceţi recuperatori de inspiraţie din istorie, că să nu avem senzaţia că numai nouă ni se întâmplă să pierdem contactul cu responsabilitatea şi cu frazele lăsate în aer, în aşteptare, în eter, acum câteva ore, zile sau luni.

Pe ultima sută de metri. Tot ce nu e făcut pe ultima sută de metri e făcut pe penultima. Sau pe antepenultima. Şi aşa mai departe... Ce mai contează? Sunt doar diferenţe de nuanţă! Prin urmare, capul sus şi privirea înainte! Orice ar fi, oricât de multe s-ar aduna pe ordinea de zi, până să se tipărească „marea carte”, şi pentru noi, întârziaţii de serviciu, va exista mereu o ultimă sută de metri. Acea ultimă sută de metri...