Mai mult decat un model, istoricul Petre Oprea ramane o solutie demna a vietii de scriitor in Belle Arte.
Profesia de autor-cercetator e si foarte obositoare, si cu orizontul adesea blocat de imprejurari si de oameni. Petre Oprea si-a ordonat toate muncile zilei si pe acelea ale unor secvente de timp mai mari, astfel ca un nou gen de osteneala sa fie rasplata pentru cel de dinainte si, totodata, un prilej de relaxare morala. Cine e contrariat de multimea si de cuprinderea preocuparilor sale de istoric al artei si de documentarist cu chemarea exhaustivului, trebuie sa-i inteleaga existenta ca pe un nesfarsit de activitati, in care fiecare e totodata si cauza si efect. Nu serie, ci intrepatrundere.
In istoria culturii, artele au nascut in toate vremurile si exegeti ai intaietatilor. In functie de talentul acestora, de elocventa argumentelor lor, au fost incoronate in veacuri cand muzica, cand matematica sau arhitectura, cand pictura sau literatura. Dat fiind ca scriitorii, nu importa de pe ce mosie a spiritului, au lucrat cu ideea si cuvantul deopotriva, vanitatile multora au intrecut masura. Cele mai inalte si mai acute vanitati se manifesta in epoca noastra la comentatorii operei de arta. Petre Oprea n-a fost iertat de sindromul profesiei, mai ales ca avea si motive in biografie si bibliografie sa-l cultive, dar si l-a temperat si a preferat sa raspunda prin cartile sale, acolo unde provocarile nu treceau mai departe de vanitati.
Cartile lui Petre Oprea nu se definesc in relatie cu acelea ale colegilor, ci intre ele si prin ele insele, in raftul compact de biblioteca pe care l-au umplut. In odaia-birou, unde avea biblioteca de specialitate in treburile creatiei plastice, cartile lui Petre Oprea alcatuiau un corpus, cu inceput, miez si sfarsit. Cartile sale de arta sunt de toate felurile, dar majoritatea e alcatuita din scrieri ce inspira atata respect si autoritate, incat nici nu mai trebuie sa le deschizi. E suficient sa le ai in preajma. O a doua categorie e acea a cartilor care ii marcheaza formatia si ii definesc implinirea. A treia categorie cuprinde cartile cu care noi, ceilalti din breasla, lucram in permanenta. Nu dictionare, nu studii de rara folosinta, ci lucrari fara de care investitia de timp si de cautare in gol a urmasilor in meserie ar fi foarte mare.
Petre Oprea a si terminat cartile la care toti istoricii, criticii si comentatorii artelor plastice s-au gandit c-ar fi fost cazul sa le scrie ei. S-au gandit, dar i-au retinut vanitatile. Singura lui vanitate a fost munca. Petre Oprea a anticipat unul din imperativele vremii, pe care n-o va mai trai: prioritatea informatiei vitale asupra comentariului si a divagatiei lor cu repere faptice aproximative.