Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Zilele trecute, într-un colocviu în care preocuparea de bază era căutarea de stimuli ce ar putea să repună economia noastră în deplină stare de funcţionare, una dintre concluzii a fost aceea că ar fi nevoie de un integrator. Uşor de spus, greu de găsit. De altfel, după două reprize de dezbateri aprinse, n-a fost găsit. Şi nici nu cred că poate fi găsit atât timp cât miza nu redevine regenerarea muncii. Iată de ce mă încăpăţânez să afirm şi să tot reafirm că numai privind înapoi, în timp, vom găsi acel model de dezvoltare ce i s-ar potrivi României de astăzi. Dacă multele decenii ce despart anul 2011 de anii 1800 au schimbat şi condiţiile economice, şi realităţile social-politice, şi stilul de viaţă, nevoia de restructurare, de primenire a întregii societăţi româneşti e la fel de acută acum ca şi atunci. Iar atunci, în veacul al XIX-lea, înaintaşii noştri au mizat pe lucrul bine făcut. Şi au câştigat. Dacă ei au reuşit, noi de ce n-am reuşi?
Spiritul veacului al XIX-lea, marcând despărţirea de feudalism şi trecerea la capitalism, a pătruns în fibrele societăţii româneşti abia după urcarea pe tron a lui Carol I în 1866. Atunci au auzit românii întâia oară cuvântul restructurare. N-a fost, fireşte, o simplă întâmplare că într-un timp scurt, foarte scurt, din 1859 şi până în 1914, în spaţiul istoric al României moderne s-au adunat laolaltă o elită providenţială, evenimente cardinale şi fapte de excepţie, configurând astfel o epocă pe cât de luminoasă, pe atât de reverberantă în memoria naţiunii noastre. Iar spaţiul în care s-au înălţat, legate între ele, splendidele palate ale "Micului Paris" nu ni se înfăţişează astăzi doar ca măreţe ziduri; şi nici doar ca simple linii arhitectonice.
Zidurile ne uimesc prin trăinicia lor, liniile arhitectonice prin îmbinarea lor într-o perfectă armonie clasică, simţul artistic este un bonus excepţional încorporat în detaliile exterioare şi interioare, dar mai presus de orice ele scriu o lecţie vie de istorie, ce relevă mai ales gândirea acelei epoci în care aceste construcţii au căpătat viaţă. Şi, nu în ultimul rând, împrejurările ce au făcut posibilă atunci generalizarea vocaţiei lucrului bine făcut.
Zidurile au amintiri. Ele ne vorbesc astăzi despre cei care şi le-au imaginat, le-au finanţat şi au grăbit construcţia lor; despre arhitecţi, inginerii şi lucrătorii care au fost în stare să pună în ziduri sârguinţă şi pricepere; despre imensele acumulări de experienţă şi înţelepciune din acel timp de avânt al capitalismului românesc, ce se constituie într-un strălucit model pentru timpul prezent. Palatul BNR e dovada cea mai puternică. Mai întâi, pentru că s-a numărat printre marile atracţii ale "Micului Paris" într-o vreme în care oameni cu minţi de constructori şi cu suflete de artişti au ridicat în România adevărate capodopere de arhitectură. Apoi, fiindcă Palatul vechi, din Lipscani, schiţat într-o perfectă armonie clasică de doi arhitecţi francezi, alături de Palatul nou, din Strada Doamnei, gândit de doi arhitecţi români, a cărei zidire i-a fost încredinţată Societăţii Naţionale de Construcţii, constituie şi acum, în secolul al XXI-lea, un ansamblu prin care suntem legaţi de cultura europeană.
Şi nu e singurul. Au mai fost înălţate atunci Ateneul Român, Palatul de Justiţie, Palatul Poştelor, Palatul Ministerului Agriculturii şi, mai cu seamă, între multe alte capodopere, una dintre cele mai frumoase clădiri din Bucureştii de atunci şi de astăzi: Palatul CEC-ului. Astăzi străzi asfaltate toamna se strică peste o singură iarnă. Sau cum un pod peste Argeş, foarte aproape de obosita Autostradă Bucureşti-Piteşti, a fost culcat de o simplă viitură fără ca, de cinci ani, cineva să se învrednicească să-l repună pe picioare. Şi nu putem să nu ne întrebăm cum rezistă peste secole marile construcţii din secolul al XIX-lea.
Sunt mai multe explicaţii. Ele au fost ridicate într-o perioadă în care lucrau la Bucureşti câţiva mari arhitecţi străini. În perioada în care s-au afirmat puternic mari arhitecţi români. Ion Mincu a semnat planurile Palatului Administrativ din Galaţi. Petre Antonescu şi-a legat numele de Palatul Ministerului Lucrărilor Publice (azi: Primăria Capitalei). Ion D. Berindei a făcut proiectul Palatului Administrativ din Iaşi (azi: Palatul Culturii). Grigore Cerchez a semnat planurile Palatului Şcolii Superioare de Arhitectură. Şi deasupra tuturor a fost Anghel Saligny, despre care Enciclopedia Britanică consemnează: "Inginerul român a fost un deschizător de drumuri în utilizarea betonului armat în construcţia silozurilor de cereale; cea mai importantă lucrare a sa este proiectarea şi construcţia podului de peste Dunăre, de la Cernavodă (1890-1895), cel mai lung din Europa în acea vreme".
O vreme în care ambiţia de a face bine lucrurile se întindea de la constructorii Podului de la Cernavodă până la lustragiii din Gara de Nord.
Inevitabil, în societatea noastră, aflată într-un proces total de primenire, au fost redeschise şi vechi răni, au răzbătut şi vechi ranchiune, vechi egoisme naţionale. Şi am văzut extinzându-se şi confruntarea pentru ierarhii politice, sociale, economice. Dar dacă nenumărate idei şi interese îi despărţeau, i-a unit pe toţi dorinţa de a schimba România. Şi au schimbat-o.
Citește pe Antena3.ro
