Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Nu e vina mea că băbuţa pitică, pe care o întâlnesc ori de câte ori mă duc la Casa Scânteii e atât de neajutorată şi atât de mică.
Nu e vina mea că băbuţa pitică, pe care o întâlnesc ori de câte ori mă duc la Casa Scânteii e atât de neajutorată şi atât de mică.
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Nu e vina mea că băbuţa pitică, pe care o întâlnesc ori de câte ori mă duc la Casa Scânteii e atât de neajutorată şi atât de mică. Totuşi, mă port de parcă aş vrea să fug de o responsabilitate. Nu urc cu ea în lift, de teamă că s-ar putea să-mi povestească necazurile sale, când o zăresc o las să treacă şi mă prefac că mă uit la un afiş sau la o maşină, iar dacă se întâmplă s-o văd venind pe unul din nenumăratele coridoare ale clădirii dispar într-un birou. E ca soarta, dai peste ea mereu, unde nu te aştepţi. Nu e nevoie să-şi povestească viaţa. Se vede ce viaţă a dus. Unii oameni există ca un continuu reproş: "Măi, norocoşilor, uitaţi-vă la mine! Aşa aţi fi fost şi voi, dacă v-aţi fi născut sub steaua mea nenorocită!". Mi-a trebuit ceva timp ca să-mi dau seama de ce o evit. Nu pentru că mi-ar fi cerut s-o ajut cu bani sau cu un serviciu. O evit deoarece nu poate s-o ajute nimeni cu nimic. E aşa cum e definitiv, iar pomana în cazul ei nu rezolvă mare lucru. E o amânare, un mod de a te plăti pentru nişte păcate vechi şi de a te ruşina pentru cele viitoare.
În zilele în care nimic din ceea ce făceam sau ar fi trebuit să fac nu mă motiva, mă duceam acasă la B. Nu-l numeam prieten, tocmai pentru că era singurul om care-mi dădea definiţia absolută a prieteniei. Când nu-ţi vine să mai ieşi din casă, e omul, unicul, prietenul la care te-ai mai duce. Intram la el în casă pe uşa care era întotdeauna deschisă, iar el nu mă întreba niciodată de ce-am venit. Aici e cheia: mie mi se părea perfect normal să mă duc la el fără o treabă anume, iar lui i se părea perfect normal să nu mă întrebe de ce am venit. Câţi din noi putem spune că, indiferent de cât de rău ne merge, deîndată ce ne gândim la prietenul B. simţim că avem totuşi la cine să ne ducem şi că acasă la el totul se limpezeşte de la sine?
L-am întâlnit în tren, după mai bine de patruzeci de ani, pe profesorul din liceu, despre care se spunea că s-a căsătorit cu fata care-i făcea curat în casă. Deşi nu ştiam cum arăta fata şi care era înţelegerea între ea şi profesorul care stătea toată ziua în şcoală, o numeam "femeia lui de serviciu." Aşa ştiam pe atunci, că toate persoanele care se ocupă de curăţenie sunt "femei de serviciu". Profesorul nu s-a mirat că-l rog să mă lămurească, după atâţia ani în care nu ne-am văzut, în ce împrejurări s-a căsătorit. Deoarece amintirile îl îngândurau, am insistat: Ştiţi, toţi vorbeam despre asta. Şi fiecare avea o variantă a poveştii. Ce-ar mai fi de spus – mi-a zis fostul meu professor –, decât că fata era drăguţă şi că eu eram tânăr? Poate doar că o găseam mereu spălând pe jos, iar într-o seară, când am venit de la şcoală
şi am găsit-o ca deobicei spălând pe jos, ea îşi ridicase fusta pe spate, să nu şi-o ude. Intrând pe uşă, am văzut un fund tânăr şi frumos, care se mişca energic în stânga şi în dreapta. După cum freca ea podeaua. Îţi imaginezi scena? I-am răspuns că mi-o imaginam, iar el a simţit nevoia să facă melancolic o completare: Şi pe urmă am avut trei copii. Ce vrei mai mult de atât!
Nu e vina mea că băbuţa pitică, pe care o întâlnesc ori de câte ori mă duc la Casa Scânteii e atât de neajutorată şi atât de mică. Totuşi, mă port de parcă aş vrea să fug de o responsabilitate. Nu urc cu ea în lift, de teamă că s-ar putea să-mi povestească necazurile sale, când o zăresc o las să treacă şi mă prefac că mă uit la un afiş sau la o maşină, iar dacă se întâmplă s-o văd venind pe unul din nenumăratele coridoare ale clădirii dispar într-un birou. E ca soarta, dai peste ea mereu, unde nu te aştepţi. Nu e nevoie să-şi povestească viaţa. Se vede ce viaţă a dus. Unii oameni există ca un continuu reproş: "Măi, norocoşilor, uitaţi-vă la mine! Aşa aţi fi fost şi voi, dacă v-aţi fi născut sub steaua mea nenorocită!". Mi-a trebuit ceva timp ca să-mi dau seama de ce o evit. Nu pentru că mi-ar fi cerut s-o ajut cu bani sau cu un serviciu. O evit deoarece nu poate s-o ajute nimeni cu nimic. E aşa cum e definitiv, iar pomana în cazul ei nu rezolvă mare lucru. E o amânare, un mod de a te plăti pentru nişte păcate vechi şi de a te ruşina pentru cele viitoare.
În zilele în care nimic din ceea ce făceam sau ar fi trebuit să fac nu mă motiva, mă duceam acasă la B. Nu-l numeam prieten, tocmai pentru că era singurul om care-mi dădea definiţia absolută a prieteniei. Când nu-ţi vine să mai ieşi din casă, e omul, unicul, prietenul la care te-ai mai duce. Intram la el în casă pe uşa care era întotdeauna deschisă, iar el nu mă întreba niciodată de ce-am venit. Aici e cheia: mie mi se părea perfect normal să mă duc la el fără o treabă anume, iar lui i se părea perfect normal să nu mă întrebe de ce am venit. Câţi din noi putem spune că, indiferent de cât de rău ne merge, deîndată ce ne gândim la prietenul B. simţim că avem totuşi la cine să ne ducem şi că acasă la el totul se limpezeşte de la sine?
L-am întâlnit în tren, după mai bine de patruzeci de ani, pe profesorul din liceu, despre care se spunea că s-a căsătorit cu fata care-i făcea curat în casă. Deşi nu ştiam cum arăta fata şi care era înţelegerea între ea şi profesorul care stătea toată ziua în şcoală, o numeam "femeia lui de serviciu." Aşa ştiam pe atunci, că toate persoanele care se ocupă de curăţenie sunt "femei de serviciu". Profesorul nu s-a mirat că-l rog să mă lămurească, după atâţia ani în care nu ne-am văzut, în ce împrejurări s-a căsătorit. Deoarece amintirile îl îngândurau, am insistat: Ştiţi, toţi vorbeam despre asta. Şi fiecare avea o variantă a poveştii. Ce-ar mai fi de spus – mi-a zis fostul meu professor –, decât că fata era drăguţă şi că eu eram tânăr? Poate doar că o găseam mereu spălând pe jos, iar într-o seară, când am venit de la şcoală
şi am găsit-o ca deobicei spălând pe jos, ea îşi ridicase fusta pe spate, să nu şi-o ude. Intrând pe uşă, am văzut un fund tânăr şi frumos, care se mişca energic în stânga şi în dreapta. După cum freca ea podeaua. Îţi imaginezi scena? I-am răspuns că mi-o imaginam, iar el a simţit nevoia să facă melancolic o completare: Şi pe urmă am avut trei copii. Ce vrei mai mult de atât!
