Va trece Guvernul testul austerităţii?

Curtea  Constituţională a pus punct implicării pensiilor în peticirea sacului bugetar. Guvernul a fost astfel obligat să recurgă la o soluţie extremă. A urcat Taxa pe Valoarea Adăugată de la 19 la 24 de procente.  Economiştii au trecut la calcule. Vor ajunge banii adunaţi pe această cale?

Deocamdată este cert că va fi nevoie şi de gesturi cu bătaie lungă. Căci nu va putea fi regenerat bugetul în condiţiile în care de aici înainte, un timp, vom avea de rezolvat o problemă atipică. Pentru că reducerea cu 25 de procente a salariilor bugetarilor va determina, inevitabil, o scădere a puterii de cumpărare. Dar preţurile vor creşte. Şi nu pentru că va creşte cererea de consum, ci pentru că vor fi împinse în sus de noul nivel al taxei pe valoarea adăugată.  

Cheia problemei? Ce fel de reforme facem. Fiindcă despre reforme economice în România vorbim de 20 de ani. În acest răstimp au fost deschise cam toate marile ferestre prin care ar fi putut să intre soarele şi aerul economiei de piaţă. Din nefericire, unele ferestre au fost când deschise, când închise, de teamă să nu intre dintr-o dată prea mult soare şi prea mult aer, deşi era limpede că numai ţările care au deschis toate ferestrele dintr-o dată şi le-au lăsat aşa au reuşit. Alte ferestre însă, după ce au fost deschise, au fost repede închise la loc. Aşa s-au petrecut lucrurile cu reforma costurilor în întreprinderile de stat, cu reforma contractelor, cu reforma managementului, cu reforma structurilor economice, cu reforma mediului de afaceri. Acum, aceste reforme nu mai pot întârzia. Timpul de aşteptare s-a epuizat. E nevoie de logica şi curajul de a înfrunta problemele cele mai dificile. Mai ales că România nu e cruţată în acest moment de astfel de pro­bleme.

Dar ce fel de probleme avem noi de rezolvat în România? Dintre multele sensuri ale acestui cuvânt, folosit până la demo­netizare de 20 de ani încoace, mă voi opri doar la unul: primenirea unei stări de lucruri. Noi, românii, aveam de multă vreme nevoie de primenire în politică, în economie, în cultură, în morală. Aveam nevoie de primenirea întregii societăţi. În decembrie '89, împlinirea acestei nevoi a devenit posibilă. Şi am pornit să facem reforme. Teoretic, a fost creat un curent favorabil liberei iniţiative economice, dar practic viaţa aface­rilor nici acum nu se întemeiază în totalitate pe piaţă. Deşi laurea­tul Nobel Milton Friedman, plecând de la adevărul că, în natură, frunzele sunt mai dese şi mai mari acolo unde e mai mult soare, a observat că la fel se petrec lucrurile şi în societate: apar mai mult profit, mai multe locuri de muncă, mai multe salarii mari, mai multă bunăstare acolo unde statul acţionează nu pentru a înfunda, ci pentru a desfunda canalele de comunicare între piaţă şi companiile economice. Piaţa jucând rolul luminii solare. Treptat, pe măsură ce ne luminam, după decembrie '89, am început să vorbim şi noi în România despre legile pieţei, despre contracte în loc de relaţii centralizate, chiar despre promovarea stimulentelor materiale în locul celor exclusiv morale. Dar una e să vorbeşti şi alta să faci. De la vorbe la fapte, drumul s-a dovedit a fi lung.

Din nefericire, nu avem de rezolvat o singură problemă: decalajul mare dintre veniturile bugetare restrânse şi cheltuielile în extensie ale bugetului. Problema e dramatică, dar şi mai dramatice sunt decalajele dintre noi şi ţările dezvoltate, care se lărgesc în loc să fie restrânse în aceste vremuri de criză. De aici se nasc nenumărate întrebări grele.
Voi menţiona câteva:
1) Care sunt cauzele "rămânerii în urmă" a României?;
2) Sunt ele determinate de caracteristici proprii civilizaţiei româneşti sau sunt doar rodul unor conjuncturi efemere?;
3) Pe un plan mai larg, sunt decalajele "date" pentru totdeauna sau sunt supuse revizuirii permanente?;
4) Şi, dacă sunt supuse revizuirii, în ce orizont temporal poate avea loc aceasta?;
5) Este vreo legătură între eforturile de schimbare a ierarhiilor economice şi evoluţiile ciclice ale economiei mondiale?;
6) Care sunt perspectivele României în încercarea de a depăşi rămânerea în urmă?;
7) Poate experienţa trecutului să servească elaborării politicilor de azi?;
8) Dacă da, care ar fi principalele învăţăminte pe care le poate aduce istoria?

Nu-i uşor să răspundem la toate aceste întrebări. Important este însă faptul ca aceste întrebări să fie formulate. Poate, cu timpul, vor începe să se contureze şi răspunsurile. De altfel, ca să avem un răspuns trebuie să existe mai întâi o întrebare.