Verde spital şi maro puşcărie

Într-un bloc vechi cu opt etaje, administratorul a folosit o vopsea funerară, un maron închis, în ideea de a igieniza hotărât jumătatea de jos a pereţilor din spaţiile comune. Holurile şi scările aduc acum a holuri şi scări de crematoriu. Ce-i interesant e că mai înainte aceiaşi pereţi fuseseră vopsiţi în verdele acela măsliniu, pe care-l aflai cândva în spitale şi cazărmi.

Nimeni n-a semnat vreodată un caz oficial prin care să decidă culoarea pereţilor din clădirile armatei şi din policlinici. A funcţionat doar un gen de consens în mediocritate. Sobrietatea a fost considerată laolaltă cu mohoreala, boala cu letargia încăperilor, iar disciplina cu moartea culorilor. Pereţii multor hale industriale, în care aerul era prin definiţie toxic şi afumat, erau vopsiţi din capul locului în tonul fontei oxidate, astfel ca zugrăveala murdară să-i cenzureze muncitorului nevoia naturală de lumină şi confort.

Nu cred, cum spuneam, să fi existat o filozofie românească de stat privitoare la instituţii şi culorile "de serviciu". După război însă, bolşevizarea ţării a obligat şi la un import de obiceiuri. Ruşii aveau obiceiul să spoiască în nişte culori bălţate şi pline totodată de un imperativ doctrinar clădirile publice moştenite din ţarism. În Ucraina, o Academie de artă era roşie ca o tomată trecută. Un magazin universal era galben pământos, o casă de cultură aducea a prăjitură cu multă cacao. În interior însă, toate clădirile de interes oficial prin care mi-a fost dat să ajung beneficiau de un verde unional, acelaşi într-o redacţie din Moscova ca şi în aeroportul din Omsk.

Pereţii pedepsiţi de curând cu acel maro trist şi descurajant, din blocul vechi despre care pomeneam, sunt dovada că traiul urât, mediul care oboseşte şi toceşte personalitatea sunt resimţite de generaţiile mature şi vârstnice ca un garant de continuitate, dacă nu şi ca o chestiune de stabilitate. Nu toţi oamenii suportă schimbările. Pe cei mai mulţi valul de schimbări din ultimele două decenii i-a năucit. Au agreat vopseaua întunecată, care nu mai poate fi murdărită de tineri, ca pe o clauză a ceva controlabil. Rău, dar sigur. Apăsător, dar sigur. Inhibant, dar cunoscut şi ieftin.

Alţii însă - şi nu-s puţini! - şi-au colorat casele atât în interior, cât şi-n afară cu apetitul pentru excentricităţi frecvent mai ales în bordeluri şi în localurile de fiţe: roz chilot, galben chinezesc tare, verde ţigănesc. Străzi întregi au o prestaţie chimică obositoare de un prost-gust agresiv, triumfant. Potrivite poate în producţia de jeleuri şi bomboane ieftine, culorile unor bulevarde recondiţionate termic, dar şi la impresie ţin de aceeaşi gândire colectivistă: Dacă-i peste tot la fel, înseamnă că aşa trebuie.