Veșnicie în simplitate, elogiul satului românesc și testamentul filosofic al lui Lucian Blaga

Lucian Blaga s-a născut în satul Lancrăm, judeţul Alba, fiind al nouălea copil al unei familii de preoți. Despre copilăria sa, Blaga a spus că a stat sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului, deoarece viitorul mare poet, eseist și filosof nu a vorbit până la vârsta de 4 ani. A urmat cursurile școlii primare germane, la Sebeș, în perioada 1902-1906, iar dintre dascălii săi îl amintim pe unchiul său, Iosif Blaga, autorul primului tratat românesc de teoria dramei. În perioada 1914-1916 Lucian Blaga a fost student în cadrul Facultății de Teologie din Sibiu și Oradea, ulterior a studiat filosofia și biologia la Viena, în perioada 1916-1920.

Lucian Blaga este considerat unul dintre cei mai originali filosofi români și unul dintre cei mai mari poeți ai secolului XX. De-a lungul vieții sale a fost poet, jurnalist, eseist, filosof,  dramaturg, traducător, profesor universitar, academician și diplomat. În spatele unei minți geniale incontestabile se afla un individ care a trăit cu intensitate, a cunoscut iubirea și suferința, a făcut față unor noi începuturi, a fost dezamăgit și a plecat prea curând din această lume.

Debutul în literatură l-a avut cu poezia ”Pe țărm” - 1910, în ziarul arădean Tribuna, ulterior cu studiul ”Reflecții asupra intuiției lui Bergson” – 1914, semnându-se cu numele Ion Albu. Între 1917-2020 a publicat în revistele Cultura din Cluj și Banatul din Lugoj.

Lucian Blaga a activat și în diplomație aproape şapte ani, ocupând diferite funcții de diplomat în misiuni la Praga, Berna, Varșovia, Viena și Lisabona. Cariera diplomatică a lui Lucian Blaga s-a încheiat odată cu instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea. Întors din diplomație, Lucian Blaga a predat ca profesor la Universitatea din Cluj-Napoca, unde a fost creată catedra de Filosofia culturii, până în 1948 când a fost îndepărtat de la catedră din motive politice.

Din opera lui Blaga  amintim volumele de poezii: În marea trecere, La cumpăna apelor, La curțile dorului, Poemele luminii, Pașii profetului, Lauda somnului și Nebănuitele trepte. Gândirea sa filosofică este configurată de patru trilogii: Trilogia cunoaşterii, Trilogia culturii, Trilogia valorilor şi Trilogia cosmologică. Conform concepției sale filosofice, Universul se desfășoară într-o amprentă enigmatică, în care Dumnezeu, perceput ca Marele Anonim, impune o limită insurmontabilă a înțelegerii și a cunoașterii umane. Lucian Blaga aduce în discuție două moduri fundamentale de cunoaștere: una paradigmatică, ancorată în rațiune și logică, ce își propune descifrarea misterului cosmic, și alta luciferică, ce explorează domeniul poetic și intuitiv, accentuând astfel caracterul enigmatic al existenței.

La Cluj, Lucian Blaga a trăit o poveste de dragoste cu Elena Daniello, medic stomatolog, căreia i-a dedicat câteva rânduri:

Pe drumuri şi printre

Citește pe Antena3.ro

Imagini fără precedent cu suprafața Soarelui, la cea mai înaltă rezoluție de până acum: „Arată în detaliu frumusețea câmpului magnetic”

Drumurile, oriunde s-ar duce, sunt făcute

să se-ncrucişeze, nu o singură dată,

ca oamenii, oricare le-ar fi ţinta

să se-ntâlnească, totuşi, câteodată.

Mi-e dor de tine, mi-e sete. Mi-e sete

Cum îi este cenuşii de apă

Din înţelepciunea drumurilor

Îmi scot speranţa cea mai disperată

Cea mai minunată.

În culorile tinerilor ani petrecuți la Universitatea din Viena, în mijlocul cărților și a căutării cunoașterii, s-a întrețesut o frumoasă poveste de dragoste - cea dintre Lucian Blaga și Cornelia Brediceanu, care ne arată că, uneori, destinul ne așterne fire neașteptate în cale, dând naștere unor legături ce dăinuie dincolo de timp și spațiu. Întâlnirea lor a avut loc în sala bibliotecii universității, acolo unde mintea și inima lor căutau cunoașterea și adevărul. Lucian Blaga, tânărul cu un suflet plin de pasiune pentru filosofie și poezie, a întâlnit-o pe Cornelia Brediceanu, o prezență luminoasă și inteligentă, fiica unui om politic din Banat, Coriolan Brediceanu. Patru ani de trăiri, de discuții pasionate și de împărtășire a visurilor au culminat într-o promisiune solemnă de dragoste eternă. În 1930, Lucian și Cornelia s-au căsătorit, împletindu-și destinele pentru totdeauna, o zi care a reprezentat începutul unei călătorii comune, presărate cu bucurii, provocări și înțelepciune. Fericirea lor a fost încununată de venirea pe lume a micuței Ana Dorica, copilul care care a adus și mai multă lumină și iubire în viețile lor.

Dar viața nu este mereu blândă, iar în fața inevitabilului, Lucian și Cornelia au rămas uniți și puternici. Când ultima suflare a poetului a pătruns în lumea veșniciei, Cornelia a fost acolo, lângă el, ținându-i mâna și înțelegând că dragostea lor nu poate fi stinsă de moarte. Ultima sa dorință a fost să fie alături de soțul ei, iar în cimitirul din Lancrăm, sub cerul albastru al Ardealului, Lucian și Cornelia își odihnesc acum sufletele în veșnicie, păstrându-și promisiunea de a fi împreună în toate împrejurările.

Cornelia Brediceanu nu a fost doar soția lui Lucian Blaga, ci și o femeie puternică și independentă, care și-a urmat propriul drum în cariera medicală. Ca medic stomatolog în Lugoj, a adus alinare și alințare celor în suferință, luptând pentru sănătatea și bunăstarea celor din jur. Prin dăruirea ei și prin exemplul său de curaj și compasiune, Cornelia a lăsat o amprentă luminoasă în inimile celor care au cunoscut-o.

În anii ‘50, o undă de speranță și mândrie a străbătut lumea literară românească atunci când numele ilustrului poet și filosof Lucian Blaga a fost nominalizat pentru prestigiosul Premiu Nobel pentru literatură. Această nominalizare reprezenta nu doar o recunoaștere a geniului și a contribuției sale la patrimoniul cultural mondial, ci și o șansă de a aduce în lumină bogăția și profunzimea literaturii române.

Cu toate acestea, bucuria și emoția au fost umbrite de un misterios și dezamăgitor episod care a marcat destinul lui Lucian Blaga în legătură cu Premiul Nobel. Autoritățile române ale timpului au intervenit în mod nefast, refuzându-i lui Blaga dreptul de a răspunde anunțului făcut de Academia Regală din Suedia. Motivele acestui gest nu au fost niciodată clarificate, iar în urma intervenției autorităților, dosarul lui Blaga s-a pierdut în neantul birocratic, lăsându-l pe marele poet și filosof într-o neînțelegere profundă și o dezamăgire cu totul deosebită.

Într-o notă personală ulterioară, Lucian Blaga și-a împărtășit sentimentele cu privire la această situație tulburătoare. El menționează că era al doilea ca număr de voturi primite, imediat după poetul spaniol care avea să fie laureat cu prestigiosul premiu. Cu toate că nu a obținut distincția, Blaga a remarcat cu un amestec de mândrie și tristețe succesul moral pe care l-ar fi obținut, în ciuda faptului că se simțea pierdut într-un ”buzunar de provincie transilvană”.

Această oportunitate ratată nu a făcut decât să sublinieze și mai mult complexitatea și drama vieții lui Lucian Blaga, un geniu al literaturii române, a cărui influență și impact asupra culturii și gândirii românești rămân de neegalat. În pofida obstacolelor și a nedreptății, opera sa continuă să transmită înțelepciunea și frumusețea literară, inspirând și influențând generații întregi de scriitori și gânditori.

Povestea nefericită a nominalizării lui Lucian Blaga la Premiul Nobel pentru literatură nu face decât să sublinieze fragilitatea și capriciile destinului, dar și să reafirme valoarea inestimabilă a operei sale în patrimoniul cultural mondial. Chiar și în absența unui premiu oficial, moștenirea sa literară și filosofică rămâne un dar neprețuit pentru umanitate, continuând să inspire și să lumineze sufletele celor care se aventurează în lumea minunată a cuvintelor sale.

În cele mai multe sate ale României, așezate în decoruri idilice, timpul și existența se desfășoară după alte dimensiuni și reguli, în care parcă timpul stă pe loc, având o infinită răbdare pentru ca toate lucrurile să se așeze conform ritmului natural al vieții. Lucian Blaga, înțeleptul poet, afirma că ”veșnicia s-a născut la sat”, iar numeroasele sate românești continuă să confirme această viziune. Spiritul satului este sincronizat cu ritmul pământului, care îmbrățișează armonia cosmică, așa cum a fost definită de Leibniz ca recuperare a unității în diversitate.

Satul românesc rămâne un sanctuar special, unde, cu smerenie, locuitorii spun că au fost lăsați de Divinitate pentru a îndeplini misiunea divină, așa cum este enunțat în Rugăciunea Tatăl nostru. Aici, în lacrimile tainice ale pocăinței, sufletul găsește vindecarea și se regăsește într-o armonie profundă cu divinitatea.

Blaga își amintește cum, în copilărie, întreba un alt copil cum e să fii mort, iar răspunsul, aparent simplu, îi dezvăluie o înțelegere profundă: ”la fel cum este să fii viu”. Astfel, în inocența sa, copilul percepea că oamenii, fie că sunt vii sau morți, coabitează în aceste spații veșnice numite sate.

Astăzi, când discutăm despre satul românesc care își păstrează veșnicia, mulți dintre noi, absorbiți de tumultul urban, ne pierdem identitatea, fără să mai știm dacă suntem vii sau morți, și fără să ne mai găsim un sens în existență. Totuși, o zi petrecută în satele românești este suficientă pentru a simți stropul de eternitate pe care Dumnezeu l-a împrăștiat în fiecare dintre noi, pentru a trăi în armonie cu natura, tradițiile, frumusețea și iubirea față de semeni.

Pe 5 iunie 1937 Lucian Blaga a rostit discursul de recepție la Academia Română intitulat ”Elogiul satului românesc”, cu prilejul primirii sale în Academia Română.

Considerat, mai târziu, ca fiind testamentul său filosofic, discursul a fost tradus în germană, franceză și italiană. Blaga a rostit în cadrul acestui discurs celebra frază: ”Veșnicia s-a născut la sat”, dezvoltată în ”Elogiu satului românesc”, întrucât Blaga a susținut și a argumentat importanța satului românesc în evoluția poporului nostru.

„Am fost învrednicit de înalta cinste de a fi ales membru al acestei ilustre instituţii într-un moment cînd s-a procedat la o lărgire a cadrelor academice, lărgire cerută, dacă nu mă înşel, de sporul spiritual al ţării. Ales fără înaintaş, ivirea mea aici între Domniile Voastre are oarecum aspectul unei generări spontane.

Trebuie să recunosc că împrejurarea aceasta mă stînjeneşte puţin, deoarece îmi răpeşte posibilitatea şi norocul, date pînă acum în chip de la sine înţeles, de a face, intrînd sub această cupolă, elogiul unui nemuritor dispărut trupeşte, dar care n-a încetat să fie prezent, graţie înfăptuirilor de o viaţă. Vă rog să-mi acordaţi totuşi potrivit obiceiului statornicit, dreptul nescăzut de a face astăzi, aici, elogiul unei alte nemuritoare prezenţe care n-a ocupat nici un scaun în această nobilă incintă. Prezenţa nemuritoare la care mă refer nu e legată de nici un nume, nu rîvneşte la nici o laudă, şi e răspândită în spaţiul din preajma noastră, cît ţine întinderea împărătească a ţării. Vreau să vorbesc despre singura prezenţă încă vie, deşi nemuritoare, nemuritoare deşi aşa de terestră, despre unanimul nostru înaintaş fără de nume, despre satul românesc.

N-aş putea rosti cuvîntul că aş fi făcut vreodată cercetări tocmai sistematice şi cu stricte intenţii monografice cu privire la satul românesc. Satul trăieşte în mine într-un fel mai palpitant, ca experienţă vie. Sunt fiu de preot – toată copilăria, o fantastic de lungă copilărie, adolescenţa, întîia tinereţe pînă la vîrsta de douăzeci şi atîţia ani, le-am petrecut, cu întreruperi impuse de nomadismul sezonier al şcolarului, la sat sau în nemijlocită apropiere, în orice caz în necurmat contact cu satul natal.

Sufletul, în straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-a format deci sub înrîurirea acelor puteri anonime, pe cari cu un termen cam pedant m-am obişnuit să le numesc „determinante stilistice” ale vieţii colective. Ceea ce şcoala românească sau străină au adăugat, cred că n-a putut să altereze prea mult o substanţă sufletească modelată după nişte tipare cu atît mai efective, cu cît se impuneau mai inconştient şi mai neîntrerupt.

Şcoala felurită, a noastră şi uneori mai puţin a noastră, mi-a înlesnit doar distanţarea contemplativă, care mi-a îngăduit să vorbesc cu oarecare luciditate despre realitatea sufletească a satului şi despre tiparele ei. Voi vorbi prin urmare despre satul românesc, nu ca un specialist, care şi-a potrivit în prealabil metodele în laborator şi porneşte pe urmă să examineze pe din afară un fenomen.

Voi vorbi despre satul românesc din amintire trăită şi făcînd oarecum parte din fenomen. Voi încerca în puţine cuvinte să actualizez mai ales ceea ce copilul ştie despre sat şi despre orizonturile acestuia. Copilăria petrecută la sat mi se pare singura mare copilărie. Cine nu priveşte în urma sa peste o asemenea copilărie, mi se pare aproape un condamnat al vieţii (cer scuze tuturor citadinilor de faţă, pentru această afirmaţie!).

Copilăria şi satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie şi sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un cîştig. Căci, pe cît de adevărat e că mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atît de adevărat e că şi satul, la rîndul lui, îşi găseşte suprema înflorire în sufletul copilului.

Există un apogeu exuberant, învoit şi baroc, al copilăriei, care nu poate fi atins decît în lumea satului, şi există de altă parte aspecte tainice, orizonturi şi structuri secrete ale satului, cari nu pot fi sezisate decît în copilărie. Cert lucru, pentru a afla ceva despre viaţa satului şi despre prelungirile ei cosmice, e greşit să iscodeşti sufletul ţăranului matur cu zarea retezată de nevoile vieţii, de mizeriile şi de cele o sută de porunci ale zilei. Pentru a-ţi tăia drum spre plenitudinea vieţii de sat trebuie să cobori în sufletul copilului. Copilăria e de altfel vîrsta sensibilităţii metafizice prin excelenţă. Şi satul, ca zărişte integrală, are nevoie de această sensibilitate pentru a fi cuprins în ceea ce cu adevărat este. Copilăria mi se pare singura poartă deschisă spre metafizica satului, spre acea stranie, şi firească în acelaşi timp, metafizică, vie, adăpostită în inimile care bat subt acoperişele de paie, şi oglindită în feţele bîntuite de soartă, dar cu ochii atîrnaţi de cer.

Mi-aduc aminte: vedeam satul aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor. Această împrejurare, care numai tîrziu de tot mi s-a părut foarte semnificativă, ţinea oarecum isonul întregei vieţi, ce se desfăşura în preajma mea. Împrejurarea era ca un ton, mai adînc, ce împrumuta totului o nuanţă de necesar mister.

Localizam pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după iconostas, de unde îl presimţeam iradiind în lume. Nu era aceasta o poveste, ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credinţă de neclintit. Făceam o tranşantă deosebire între „povestea poveste” şi „povestea adevărată”. Topografia satului era plină de astfel de locuri mitologice. La fiecare pas, perspectivele se adînceau şi se înălţau. Tinda vecinului, totdeauna foarte întunecoasă, era fără doar şi poate, un loc în care, cel puţin din cînd în cînd, şi mai ales Dumineca, se refugia diavolul. Nu am încercat într-o zi, cu alţi douăzeci de copii, toţi pătrunşi de fiorii unui sfînt război, să-l izgonim stîrnind cu fel şi fel de unelte nişte zgomote ca de trib african?

Undeva lîngă sat era un sorb; convingerea noastră era, că acel noroi fără fund răspunde de-a dreptul în iad de unde ieşeau şi clăbucii. Trebuie să te transpui în sufletul unui copil, care stă tăcut în marginea sorbului, şi-şi imaginează acea dimensiune „fără fund”, ca să ghiceşti ce poate însemna pentru om o geografie mitologică. Iar în rîpa roşie, prăpăstioasă, din dealul viilor, sălăşluia aievea un căpcăun. Satul era astfel situat în centrul existenţei şi se prelungea prin geografia sa de-a dreptul în mitologie şi în metafizică. Acestea alcătuiau pervazul natural şi de la sine înţeles al satului. Satul există în conştiinţa copilului ca o lume, ca unica lume mult mai complex alcătuită şi cu alte zări, mai vaste, decît le poate avea un mare oraş, sau metropolă, pentru copiii săi.

Atingem cu aceasta deosebirea esenţială dintre „sat” şi „oraş”. Satul nu este situat într-o geografie pur materială şi în reţeaua determinantelor mecanice ale spaţiului, ca oraşul; pentru propria sa conştiinţă satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitar, dincolo de al cărei orizont nu mai există nimic.

Aceasta este conştiinţa latentă a satului despre sine însuşi. Îndrăznesc să fac afirmaţia, fiindcă aşa e înţeles şi trăit satul, în apogeul copilăriei, vîrsta care singură posedă perfectă afinitate cu modul existenţial al satului.

Să privim în schimb oraşul. Copilul se pierde aici părăsit de orice siguranţă. La oraş conştiinţa copilului e precoce molipsită de valorile relative ale civilizaţiei, cu care el se obişnuieşte fără de a avea însă şi posibilitatea de a o înţelege. Cred că nu exagerez spunînd că la oraş copilăria n-are apogeu; oraşul taie posibilităţile de desvoltare ale copilăriei ca atare, dînd sufletelor de grabă o îndrumare bătrînicioasă. La oraş copilul este în adevăr „tatăl bărbatului”, adică o pregătire pentru vîrstele seci! La sat copilăria e o vîrstă autonomă, care înfloreşte pentru sine.

Omul crescut la oraş parvine să înţeleagă sau să se prefacă a înţelege cauzalităţile împrejmuitoare, dar el nu face personal niciodată experienţa vie a lumii ca totalitate, adică o experienţă muiată în perspective dincolo de imediat şi de sensibil. A trăi la oraş înseamnă a trăi în cadru fragmentar şi în limitele impuse la fiecare pas de rînduielile civilizaţiei. A trăi la sat înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie.

Îmi iau voie să evoc o conversaţie între copii – nu inventată pentru a broda literatură pe marginea ei. Reproduc conversaţia de pe discul de ceară al celei mai fidele memorii. Nu aveam mai mult de şapte ani. Eram vreo cinci băieţi, toţi cam de aceeaşi vîrstă; stăm în cerc, calmi, în mijlocul uliţei, pe înserate. Nu mai ştiu în ce legătură s-a întîmplat ca unul să arunce întrebarea: „Cum o fi cînd eşti mort?”. Unul dintre noi a răspuns neîntîrziat, ca iluminat: „Mort trebuie să fie ca şi viu. E aşa că nici nu ştii că eşti mort. Noi bunăoară stăm aici în cerc şi vorbim, dar poate că suntem morţi, numai că nu ne dăm seama”, încă o dată, – scena s-a petrecut întocmai. N-am împodobit-o cu nici un detaliu imaginar. Mi-aduc desăvîrşit de bine aminte şi de fiorul încercat în faţa prăpăstioasei perspective deschise prin răspunsul acelui băiat. Era acel cutremur, ce-l încerci în copilărie, ca şi mai tîrziu, cînd calci prin preajma ultimului hotar.

O fetiţă, prietenă de joacă, se căţăra în prunii cimitirului, crescuţi din morminte. Spunea sărind, că vrea să vadă ce „gust au morţii”, şi încerca prunele. Cînd muşca dintr-o prună amară, spunea că mortul de la rădăcină trebuie să fi fost rău. Cînd nimerea în alt pom o prună dulce, zicea că mortul de la rădăcină, trebuie să fi fost om bun.

Iată concepţii, viziuni, presimţiri, care cresc în chip firesc, chiar în imaginaţia copiilor în lumea satului. Îmi amintesc foarte bine cum ieşeam cîteodată seara în ogradă, în beznă zăream dintr-o dată Calea laptelui şi stelele, ca ciorchinii grei şi mari, coborîte pînă aproape de acoperişele de paie. Priveliştea era copleşitoare; sub impresia ei trăiam în credinţa că într-adevăr noaptea stelele coboară pînă aproape în sat, participînd într-un fel la viaţa oamenilor şi ascultîndu-le răsuflarea în somn.

Sunt aici în joc sentimente şi vedenii nealterate de nici un act al raţiunii şi de nici o cosmologie învăţată şi acceptată de-a gata. Iată experienţe vii, cari leagă cerul de pămînt, care fac o punte între viaţă şi moarte şi amestecă stihiile după o logică primară, căreia anevoie i te poţi sustrage, şi care mi se pare cu neputinţă în altă parte, decît în mediul înţeles şi trăit ca o „lume”, a satului. Fiecare sat se simte, în conştiinţa colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii, cum optic fiecare om se plasează pe sine de asemenea în centrul lumii.

Numai aşa se explică orizonturile vaste ale creaţiei populare în poezie, în artă, în credinţă, acea trăire care participă la totul, siguranţa fără greş a creaţiei, belşugul de subînţelesuri şi de nuanţe, implicaţiile de infinită rezonanţă şi însăşi spontaneitatea neistovită. Omul satului, întrucît izbuteşte să se menţină pe linia de apogeu, genială, a copilăriei, trăieşte din întregul unei lumi – pentru acest întreg; el se găseşte în raport de supremă intimitate cu totalul şi într-un neîntrerupt schimb reciproc de taine şi revelări cu acesta.

Omul oraşului, mai ales al oraşului care poartă amprentele timpurilor moderne, trăieşte în dimensiuni şi stări tocmai opuse: în fragment, în relativitate, în concretul mecanic, într-o trează tristeţe şi într-o superficialitate lucidă. Impresiile omului de la oraş puse pe cîntar de precizie, înghiaţă, devenind mărimi de calcul; ele nu se amplifică prin raportare intuitivă la un cosmos, nu dobîndesc proporţii şi nu se rezolvă în urzeli mitice, ca impresiile omului de la sat.

Cu riscul de a abuza de amintiri, mai pomenesc un simplu fapt divers, petrecut în anii copilăriei mele la sat. Mînat de fobiile şi nostalgiile boalei, un cîine turbat venit de aiurea, intrase în sat, muşcînd pe uliţi şi prin ogrăzi copiii întîlniţi. Faptul a luat numaidecît, nu numai în sufletul meu de copil, ci în tot satul, o înfăţişare apocaliptică, stîrnind o panică de sfîrşit de veac. Nişte babe spălau rana unui copil muşcat, la o fîntînă, şi parcă mai aud şi astăzi pe o babă zicînd: „Vezi căţeii în rană?” – Nu, nu m-am înşelat; baba vorbea despre nişte mici căţei văzuţi în rana copilului. Am asistat astfel la naşterea unui mit al turbării. Femeia aceea vedea aievea nişte căţei în rana copilului, căţei cari aveau să crească în copil, şi de care acesta urma să turbeze mai tîrziu. Nu este această imagine a cîinelui, care contaminează cu căţei pe cel muşcat, cel puţin tot atît de impresionantă ca a fiarei apocaliptice?

Experienţa inevitabilului şi toată panica primară a omului, care se vede pierdut, şi-a găsit întruchipare fulgerătoare în această viziune. Faptele şi întîmplările se prelungesc pentru omul de la sat într-o imaginaţie mitică permanent disponibilă. Nimic mai prompt decît reacţiunea mitică a săteanului. Or, mitul implică totdeauna semnificaţii liniare şi prin aceasta o raportare la întregul unei lumi.

Despre satul românesc (cunosc mai ales satele ardeleneşti) se poate în genere afirma, fără de vreo restricţie esenţială, că mai păstrează ca structură spirituală, aspecte de natura acelora despre care tocmai vorbim. Îmi pot foarte bine închipui că pînă mai acum vreo sută şi ceva de ani, satele româneşti să fi reprezentat de fapt pentru oamenii de toate vârstele, ceea ce ele astăzi mai reprezintă doar pentru copii. Desigur că pe urma contactului diformant direct şi indirect, cu civilizaţia timpului, satul românesc s-a depărtat şi el, cîteodată chiar destul de penibil, de definiţia a cărei circumscriere o încercăm. Nu e mai puţin adevărat însă că în toate ţinuturile româneşti, mai poţi să găseşti şi astăzi sate cari amintesc ca structură sufletească „satul-idee”.

„Satul-idee” este satul care se socoteşte pe sine însuşi „centrul lumii”, şi care trăieşte în orizonturi cosmice, prelungindu-se în mit. Ca tip antipodic al acestui „sat-idee” cred că s-ar putea cita de ex., aşezările mărunte cu înfăţişare ca de sate din America de Nord, acele sumbre şi uniforme aşezări de lucrători şi fermieri, ţinute laolaltă de un interes colectiv, dar niciodată de magia unui suflet colectiv. Dacă satul nostru este clădit în preajma bisericii, din care iradiază Dumnezeu, în pomenitele aşezări americane biserica e mai puţin un sălaş al lui Dumnezeu, cît un fel de întreprindere şi bancă a coloniei, o societate pe acţiuni. Pastorul ţine predici cu invitaţii ca la cinematograf şi cu preţuri de intrare. Nu vom pune numai decît şi întru totul la îndoială credinţa acelor bravi cetăţeni (se spune chiar că unii sunt foarte credincioşi), dar credinţa lor e integrată ca un şurub bine uns în angrenajul vieţii profesionale închinată succesului practic ca atare.

Să mi se îngăduie mîndria de a afirma, că din punct de vedere uman, săteanul nostru reprezintă un tip mult superior, mult mai nobil, mult mai complex în naivitatea sa. Satul nostru reprezintă o aşezare situată şi crescută organic într-o lume totală, care e prezentă în sufletul colectiv, ca o viziune permanent efectivă şi determinantă. Fermierul american, simţindu-se alungat la periferia existenţei, e veşnic abătut de nostalgia oraşului; cu gîndul la bogăţie, cu frica de mizerie, cu Dumnezeul său localizat într-o singură celulă a creierului, el nu se integrează deschis în cosmos, ci se simte doar chemat să exploateze un fragment al acestuia sau să-l părăsească în clipa cînd fragmentul nu mai rentează.

Am încercat în studiile mele de filosofia culturii, să pun în relief aspectele sau categoriile stilistice ale vieţii şi ale duhului nostru popular. Nu voi repeta aici ce am spus în acele studii despre „matca stilistică” a culturii noastre. Voi întregi doar punctele de vedere puse în evidenţă cu cîteva noi observaţii. Satul românesc, în ciuda sărăciei şi a tuturor neajunsurilor cuibărite în el prin vitrega colaborare a secolelor, se învredniceşte în excepţională măsură de epitetul autenticităţii.

Mai precis, între nenumăratele sate româneşti găsim atîtea şi atîtea aşezări, cari realizează ca structură sufletească întocmai termenii definiţiei pe care o acordăm satului. Satul ca aşezare de oameni, colectiv cuprins de formele interioare ale unei matrici stilistice, poartă pecetea unei unităţi şi are caracterul unui centru de cristalizare cu raze întinse spre a organiza în jurul său un cosmos. Cosmocentrismul satului nu trebuie înţeles însă ca o grotescă trăsătură de megalomanie colectivă, ci ca o particularitate, ce derivă dintr-o supremă rodnică naivitate.

Fiecare sat îşi are sub acest unghi mîndria sa, care-l împinge spre o diferenţiere de celelalte sate învecinate, sau mai depărtate. Satele nu ţin să se conformeze toate la rînduielile unuia singur. În port, în obiceiuri, în cîntec, fiecare sat ţine la autonomia şi la aureola sa. Instinctul de imitaţie, căruia o anume sociologie i-a acordat un rol cu totul exagerat în viaţa umană, nu depăşeşte decît foarte diminuat şi foarte sever controlat pietrele de hotar ale colectivităţii unui sat. Să se compare odată această neostentativ mîndră comportare cu aceea a orăşenilor, cari se supun docil tuturor cazurilor modei lansate dictatorial de undeva dintr-un centru mondial. Intervine aici o diferenţă foarte profundă de psihologie.

Orăşenii trăiesc în altfel de orizonturi şi sufăr aproape întotdeauna de conştiinţa şi teama periferialităţii. Între marile oraşe e o adevărată întrecere de a preface şi de a proclama pe toate celelalte drept „provincie”. Termenul de „provincie” circumscrie un vast şi grav complex de inferioritate. Să se observe însă, că problemele de psihologie legate de polaritatea „metropolă / provincie” nu se pun de loc pentru sufletul satului.

Fiecare sat care se respectă ca atare există pentru sine în centrul unei lumi, şi are frumoasa mîndrie de a fi puţin mai altfel decît toate celelalte. Fiecare sat vrea să rămînă el însuşi, nu vrea să dicteze celorlalte nici gustul, nici reguli de comportare. Se constată o oarecare aristocratică distanţare, dar cîtuşi de puţin afişată ca atare, între sat şi sat. Acest mod de a-şi înţelege existenţa aduce cu sine şi stîrneşte acea varietate de aspecte în cadrul unuia şi aceluiaşi stil, vast răspîndit pe cîte o întreagă ţară, varietate pe care o ilustrează aşa de minunat diversele „ţări româneşti”.

Din modul cum satul îşi înţelege existenţa, mai rezultă însă fi şi un al doilea aspect şi alte consecinţe, cari merită să fie reţinute. Satul, situat în inima unei lumi, îşi e oarecum sieşi suficient. El n-are nevoie de altceva decît de pămîntul şi de sufletul său şi de un pic de ajutor de sus, pentru a-şi suporta cu răbdare destinul. Această naivă suficienţă a făcut bunăoară ca satul românesc să nu se lase impresionat, tulburat sau antrenat de marile procese ale „istoriei”.

Satul e atemporal. Conştiinţa surdă, mocnind sub spuza grijilor şi a încercărilor de tot soiul, conştiinţa de a fi o lume pentru sine, a dat satului românesc, în cursul multelor secole foarte mişcate acea tărie fără pereche de a boicota istoria, dacă nu altfel, cel puţin cu imperturbabila sa indiferenţă. Boicotul instinctiv se ridica împotriva istoriei, ce se făcea din partea străinilor în preajma noastră. Mîndria satului de a se găsi în centrul lumii şi al unui destin, ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc.

Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în „istoria” făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale, pentru vremuri cînd va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii româneşti. Fac elogiul satului românesc, creatorul şi păstrătorul culturii populare, purtătorul matricei noastre stilistică. Să nu se creadă însă că dînd grai unei încîntări, aş dori să rostesc, cu ocoluri, dorinţa de a ne menţine pentru întotdeauna în cadrul realizărilor săteşti, îmi refuz asemenea sugestii sau îndemnuri.

De o sută de ani şi mai bine ne străduim toţi intelectualii pe o linie mereu înălţată, să creem, într-o epocă de tragice răspîntii, o cultură românească majoră. Strădaniile merg paralel cu procesul emancipării noastre politice, cu acela al formării statului şi al întregirii neamului. Cari sunt însă condiţiile, ce trebuiesc să fie în prealabil date, pentru ca un popor să poată în genere spera că va putea deveni creatorul unei culturi majore? Opinia curentă, cu care trebuie să ne războim, e că pentru aceasta ar fi de ajuns un număr cât mai mare de genii şi talente. Teoria ni se pare simplistă.

O cultură majoră nu s-a născut niciodată numai din elan genial. Desigur, geniul e o condiţie. Dar o cultură majoră mai are nevoie şi de o temelie, iar această temelie sine qua non e totdeauna matca stilistică a unei culturi populare.

Să ne întoarcem privirile spre trecut. Una dintre cele dintîi culturi majore cari au apărut pe globul terestru este cea egipteană. Pînă la un moment dat, urmînd aparenţele, s-ar fi crezut că această cultură egipteană a ţîşnit dintr-o dată în dimensiuni majore, aproape gata, cu scut şi cu lance, ca ştiuta zeiţă din capul ştiutului zeu.

Pentru a-şi lămuri aceste dimensiuni majore, cu totul misterioase, istoricii nu s-au sfiit să recurgă la explicaţia importării. S-a emis, printre alte ipoteze, ipoteza în favoarea căreia pleda şi un mit platonic, că marea cultură egipteană ar fi de origine atlantică. Ipoteze de asemenea natură trădau cel puţin o nedumerire a istoricilor.

Apariţia unei culturi majore, fără faze evolutive prealabile, li se părea celor mai mulţi neverosimilă. În anii din urmă se pare că s-a soluţionat în sfârşit destul de satisfăcător această problemă a culturii egiptene. Etnologul, călătorul, geograful Leo Frobenius şi-a încoronat uriaşa operă de cercetător cu o descoperire senzaţională, despre care nu ştiu să se fi făcut până acum vreo menţiune în publicistica noastră.

Frobenius a făcut cercetări în deşerturi africane, la o depărtare e aproximativ o sută de kilometri de actuala matcă a Nilului, spre soare-apune, pe vechea albie a acestui fluviu, astăzi complet seacă şi bătută de vânturile celor cinci sau zece mii de ani. Pe malurile pustii ale străvechiului Nil, Frobenius a avut norocul să dea de rămăşiţele multor aşezări umane de altă dată. S-au dezgropat, înainte de toate, urmele unei arhaice culturi minore, care izbeşte luarea aminte prin similitudinea motivelor şi a stilului ei cu acelea ale culturii majore din Egipt. Frobenius crede că a descoperit cu aceasta, şi nu avem nici o pricină să-i privim cu neîncredere optimismul, vatra culturii egiptene. Cultura egipteană n-a apărut deci cu atribute majore, ci a avut o lungă fază de antecedente de înfăţişare minoră. Descoperirea lui Frobenius invită la speculaţiuni filosofice.

S-ar putea afirma anume că liniile interioare, cadrele stilistice şi posibilităţile culturii egiptene majore au fost preformate într-o cultură minoră şi date ca un miraculos răsad, deodată cu acele straturi fertile ale acestei culturi minore. S-ar mai putea cita de altfel încă multe exemple de preformaţiuni stilistice.

Mult timp s-a crezut bunăoară că arta, cultura gotică s-a înălţat la un moment dat, monumentală, spre cer, ca un havuz, irezistibil şi prin nimic prevăzut. Ulterior s-a descoperit că goticului monumental i-a premers de fapt o cultură populară minoră, cu forme şi motive similare, răspîndite la seminţii germanice sau celte.

Concluzia că geniile de cultură majoră nu fac în mare decât să urmeze un itinerar îndelung pregătit se îmbie de la sine. Fără de acel complex apriori al unei matrici stilistice, preformată în plăsmuirile şi creaţiile unei culturi minore, cred că nu s-a ivit pînă azi, nicăieri şi niciodată, o cultură majoră. Un popor lipsit de acest profund apriori stilistic, ca matcă a unei culturi populare, nu va crea niciodată o cultură majoră, oricîte genii şi talente ar avea la dispoziţie pentru asemenea înfăptuire.

Geniul creator rămîne geniu pustiu, dacă nu e integrat în cîmpul unui asemenea potenţial stilistic. Cine poate tăgădui ţiganilor geniul muzical? El îl posedă într-un grad mai vădit decât toate popoarele europene. Geniul lor rămîne însă fără întrebuinţare, fiindcă ţiganul, ca fiinţă etnică sfîşiată şi împărţită pe la toate periferiile vieţii, e lipsit de determinantele interioare ale unei matrici stilistice. Să însemnăm şi un alt fenomen destul de paradoxal, care ni se pare explicabil întru cîtva prin nivelul, complexitatea şi posibilităţile imanente ale unei matrici stilistice.

Fenomenul, la care facem aluzie, e următorul: se ştie că cele mai importante şi cele mai înalte creaţii de cultură, poetice, artistice, sau filosofice, din Europa apuseană, nu aparţin neapărat popoarelor celor mai bine înzestrate cu duhul. Poporul german, care a dat pe un Goethe sau Kant, sau poporul englez cu al său singular Shakespeare, e sigur, că nu pot fi puse ca medie generală a aptitudinilor spirituale, la acelaşi nivel cu poporul francez sau italian.

O comparaţie sub unghiul mediei spirituale fireşti este desigur în dezavantajul germanilor sau al englezilor. Misterul unor apariţii, precum a lui Goethe sau Shakespeare, într-o medie relativ nu tocmai impozantă, se lămureşte poate în perspectivă stilistică.

În cazul acesta trebuie să admitem însă că nivelul, complexitatea şi posibilităţile stilistice, proprii sufletului german şi englez, sunt superioare acelora ale altor popoare, la rîndul lor, evident, mai bine înzestrate ca inteligenţă şi talent, sau chiar ca habitus vital. Realizarea unei opere superioare, nivelul şi complexitatea ei, ni se par că atîrnă, cu alte cuvinte, nu numai de existenţa geniului ca atare, ci şi de posibilităţile imanente ale unei matrici stilistice colective.

Iată de ce am socotit că un examen stilistic al culturii noastre populare se impune poruncitor. De rezultatul unui asemenea examen depinde, nici mai mult nici mai puţin, decît credinţa în destinul nostru spiritual.

În studiile mele de filosofia culturii, intitulate: orizont şi stil şi spaţiul mioritic am ajuns la unele concluzii cari îndreptăţesc cel mai robust optimism. Avem un orizont sufletesc al nostru, acel spaţiu indefinit ondulat, ca plaiurile ţării, manifestat îndeosebi în doină şi în cîntecele noastre, şi nu mai puţin într-un unanim sentiment românesc al destinului. Am avut prilejul de-a arăta, de pildă, ce rol joacă în sufletul nostru popular categoriile „organicului”, în felul cum ne comportăm fată de rînduielile firei şi rolul pe care îl joacă transfigurarea „sofianică” a realităţii în poezie, în artă, în credinţă. Înclinarea spre pitoresc îşi are la noi şi ea specificul ei, întrucît apare solidară cu un deosebit simţ al măsurii şi atenuat de un accent de molcomă discreţie.

Nu voi stărui asupra tuturor acestor structuri şi categorii ale inconştientului nostru etnic colectiv, pe cari mi-am luat sarcina să le pun în lumină altădată. Matca stilistică românească este o realitate. O realitate sufletească de necontestat. Putem privi ca niciunul din popoarele înconjurătoare, în afară poate de cel rusesc, cu mîndrie de binecuvîntaţi stăpîni asupra acestui incomparabil şi inalienabil patrimoniu.

Matca stilistică populară, şi cele înfăptuite sub auspiciile ei, indică posibilităţile felurite ale viitoarei noastre culturi majore. Să ridicăm cu o octavă mai sus torentul de lirism, ce curge unduitor în imnul mioritic al morţii, să subliniem şi să monumentalizăm în închipuire aspectul bisericilor de lemn din Maramureş sau din Bihor, sau al caselor ţărăneşti din Ţara Oaşului, să prelungim în mari proiecţiuni metafizice viziunea cuprinsă în aceste versuri populare:

Foaie verde grîu mărunt/ Cîte flori sunt pe pămînt/ Toate merg la jurămînt./Numai spicul grîului/ Şi cu viţa vinului/ Şi cu lemnul Domnului/Zboară-n naltul cerului/ Stau în poarta raiului/ Şi judecă florile/ Unde li-s miroasele.

Asemenea operaţii sunt destinate să ne dea presentimentul just al viitoarelor noastre posibilităţi de cultură majoră. Recitiţi de exemplu legenda poetizată Soarele şi luna din colecţia Teodorescu şi veţi găsi viziuni prin nimic inferioare celor mai admirate din marile poeme ale omenirei, de la Divina Comedie pînă la Faust.

Drept încheiere să mi se îngăduie să dau expresie şi unui gînd restrictiv. Aş dori ca acest elogiu al satului românesc să nu fie înţeles ca un îndemn de ataşare definitivă la folclor şi ca îndrumare necondiţionată spre rosturi săteşti. Cultura majoră nu repetă cultura minoră, ci o sublimează, nu o măreşte în chip mecanic şi virtuos ci o monumentalizează potrivit unor vii forme, accente, atitudini şi orizonturi lăuntrice.

O cultură majoră nu se stîrneşte prin imitarea programatică a culturii minore. Nu prin imitarea cu orice preţ a creaţiilor populare vom face saltul de atîtea ori încercat într-o cultură majoră. Apropiindu-ne de cultura populară, trebuie să ne însufleţim mai mult de elanul ei stilistic interior, viu şi activ, decît de întruchipări ca atare. Nu cultura minoră dă naştere culturii majore, ci amîndouă sunt produse de una şi aceeaşi matrice stilistică. Să iubim şi să admirăm cultura populară, dar, mai presus de toate, să luăm contactul, dacă se poate, cu centrul ei generator, binecuvîntat şi rodnic ca stratul mumelor”.  

 LUCIAN BLAGA, 5 iunie 1937

Putem spune că veșnicia s-a născut la sat pentru că, acolo, aproape peste tot, putem simți aproprierea lui Dumnezeu față de propria creație. În viziunea lui Lucian Blaga, satul devine o punte subtilă către veșnicie, unde sufletul omului se simte aproape de divinitate, iar natura reprezintă o manifestare palpabilă a prezenței lui Dumnezeu. Astfel, prin intermediul experienței satului, ne este oferită oportunitatea de a reconecta cu sensurile profunde ale existenței, redescoperind misterul și frumusețea creației divine în fiecare aspect al naturii și al vieții rurale.

Într-o lume tot mai agitată și departe de esențial, este vital să ne reamintim că veșnicia nu este un concept abstract, ci o realitate tangibilă pe care o putem experimenta în mijlocul simplității și autenticității vieții de la țară, conform filosofiei și învățăturilor transmise de Lucian Blaga: ”În satul românesc, în mijlocul simplității și adevărului, descoperim că veșnicia nu este doar un vis îndepărtat, ci o realitate palpabilă, unde fiecare pas ne aduce mai aproape de înțelegerea misterului divin și de reînnoirea legăturii cu esențialul.”