Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
E cald azi la Berlin, foarte cald. Şi lumină, risipă de lumină, limpede şi blândă. Urcăm agale spre Waldbühne (”Scena din Pădure” în limbajul de pe la noi). Suntem cu miile, melomani tomnatici, trecuţi bine de prima tinereţe. Lăsăm deoparte Stadionul Olimpic şi ne oprim în dreptul unor porţi metalice ferecate. Aşteptăm în ordine, în şiruri tăcute şi disciplinate. Previzibil, la ora stabilită – nici un minut în plus sau în minus ! – intrăm în imensul amfiteatru construit prin 1919. Aşa pustiu pare nemărginit şi ai senzaţia că eşti un firicel de nisip pe o plajă oceanică. O cochilie neînsemnată, gata oricând să fie spulberată de talazurile necontenite şi dezlănţuite. Soarele coboară lin şi cade pieziş peste scobitura dintre copaci. Uşor, uşor, băncile devin neîncăpătoare, douăzeci de mii de suflete iubitoare de muzică se strâng sub cerul liber. Nu înainte de a-şi goli rucsacurile de merinde şi de a-şi întinde ştergarele pentru ineditul picnic. Sunt căutate locurile de lângă zidurile ce delimitează sectoarele tribunei, înalte de un metru şi late pe jumătate. Pe netezimea lor zgrunţuroasă se improvizează mese şi se aşază cu meticulozitate casoletele îndesate cu ce mintea nu cutează să gândească. La două intervale de mine, un bărbat care nu lipseşte de aici de 25 de ani, şi-a scos din sacoşă şase cutii transparente şi le-a rânduit cum numai prusacii se pricep s-o facă. Le-a desfăcut apoi, cu calculată precizie, tacticos precum un ceasornicar. Însă asta nu era nimic, înlăuntrul fiecăreia pusese, cu şublerul bănuiesc !, roşii scherry, boabe de struguri, bomboane multicolore şi felurite fructe tăiate mărunt şi egal. De fapt, desenase figuri geometrice din vegetale şi marţipan, cu o estetică a gestului neimaginată altundeva. Abia când i-au sosit prietenii, şi ei încărcaţi cu bunătăţi să-ţi zgândărească mugurii gustativi, s-a pornit festinul culinar. Privindu-i îndeaproape, cu paşnică şi mângâietoare invidie, am înţeles definitiv de ce nu vom fi niciodată nemţi…Am sentimentul că toţi formează o familie mai numeroasă şi că se întâlnesc la sfârşit de iunie să legumească o taină şi să-şi povestească întâmplările isprăvite în anul tocmai scurs. Câţiva aprind lumânări, deşertându-şi intimitatea domestică în mulţimea deloc curioasă, şi se înfruptă din desert. Ciocnesc pahare cu bere şi-şi savurează clipa de desfătare şi desprindere, uniţi de-o pasiune comună. Tiptil, tiptil, membrii filarmonicii îşi ocupă scaunele pe scenă şi-şi dezmorţesc instrumentele. Publicul tresare, cuprins de fiorul ce se înfiripă timid. Ca să încălzească atmosfera, instrumentiştii se ridică brusc, ca la fotbal, stârnind “valul mexican”. Culmea, le ţinem isonul minute întregi, ca nişte copii cărora părinţii le-au îngăduit jocul în voie. Ne aplaudăm reciproc şi ne zâmbim dezbrăcaţi de ipocrizie, deşi nu ne cunoaştem. Dar suntem rude mai îndepărtate, adunate în magia sunetului, restul e detaliu nesemnificativ. Linişte, a apărut dirijorul, Simon Rattle, Sir-ul inconfundabil prin claia de păr nins ! Concertul de vioară al lui Felix Mendelssohn Bartholdy susură ireal în mijlocul naturii, la asfinţit. Dacă sufletul omului ar vorbi, aceasta i-ar fi vocea ! Tristă, veselă, euforică, speriată, furioasă, temerară, lenevoasă, precipitată… alternanţă de stări de care nimeni nu e străin. Neîntrebaţi vreodată, le cărăm de-a valma cu noi, de la naştere la moarte, ascunse în tensiunea viorii dinlăuntrul nostru. Deasupra copertinei, două gâşte afone şi insolente zboară indiferente, gâgâind degeaba. S-a înserat, sus scânteiază stelele, pe pământ e pauză, ne potrivim răsuflarea cu adierile fagilor de strajă nouă. Orchestra atacă Simfonia nr.9, Beethoven este la el acasă, maiestuos şi grandios. Aceleaşi inegalabile învolburări şi înseninări, bruşte şi diafane, geniul Titanului s-a înstăpânit năvalnic în inima crângului tremurând. Ascultăm vrăjiţi curgerea măiastră de note şi ne cuibărim în poala Luceafărului din văzduhul cutremurat de graţie. Întârziem neîndestulător în plutire, căci simfonia păsăretului dimprejur izbucneşte dintr-odată şi ne smulge eternităţii. Mierle, rândunici şi cinteze dau ocol amfiteatrului şi cântă dumnezeieşte, la întrecere cu serafimii de jos. Cercetez atent programul spectacolului, nici pomeneală de trilurile zburătoarelor, organizatorii le-au omis cu desăvârşire. Habar n-aveam că fusesem invitat în Paradis... Oda Bucuriei, la final, a fost atingerea infinitului misterios, lacrima înălţării pe crucea regăsirii de sine. Sărim în picioare şi ne plesnim extaziaţi palmele, în semn de recunoştinţă şi veneraţie. Se vâlvoresc artificii şi brichete, marşul de despărţire electrizează asistenţa, oricum tulburată. La naiba cu stereotipurile şi prejudecăţile, germanii sunt la fel de calzi ca şi mine, ori ca tine, azvârliţi la gunoi clişeele nătânge ! Oho, ce miracol, întâia oară, departe de ţara mea, mă simt cetăţean cu drepturi depline al Europei, cu nimic mai prejos de apusenii gomoşi ! Un român norocos să lăcrimeze de emoţie la Waldbühne, între douăzeci de mii de pământeni îndrăgostiţi pe vecie de frumosul sacru. De aceea, mulţumesc mult, Germania !
Citește pe Antena3.ro
