Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ameninţările producătorilor de electricitate şi de gaze naturale, de combustibili în general, că ne vor lua mai mulţi bani, s-au înmulţit. În dezbaterile publice, confruntarea este tot mai aprigă. Apropiaţii producătorilor de energie susţin că au crescut preţurile resurselor şi că, în consecinţă, ar fi obligatoriu să li se dea drumul câinilor inflaţiei. Pe de altă parte, dinspre cercuri politice se aud voci care, ignorând logica, afirmă sus şi tare că presiunile companiilor de resort ar fi încurajate de Fondul Monetar Internaţional, de Banca Mondială şi de Comisia Europeană. S-a ajuns astfel la anticipaţii alarmiste potrivit cărora tarifele la energie, ce ar urma să fie umflate, vor umfla costurile tuturor mărfurilor – bunuri şi servicii; mai departe, ar creşte toate preţurile de producţie şi, în ultimă instanţă, ar avea loc scumpiri în lanţ pe piaţa de consum. Inflaţie mare, deci. Însoţită de scăderea puterii de cumpărare a populaţiei. E credibil un astfel de scenariu? Să-l analizăm.
Un fapt nu poate fi contestat: preţurile petrolului şi alimentelor, cele internaţionale desigur, constituie o ameninţare de luat în seamă pentru inflaţia noastră. De altfel, instituţii europene sau din afara Europei, cu reputaţii consolidate, văd că, în România lui 2011, inflaţia va ieşi din coridorul ţintei de 2-4 la sută, şi va urca până la 4,5-4,7 la sută. Numeroşi analişti cred că inclusiv Banca Naţională, în luna mai, va modifica prognoza inflaţiei (subliniez: prognoza şi nu ţinta) menţinută în prezent la 3,6 la sută. La mare distanţă de aceste anticipaţii, întemeiate pe date solide, se înscriu prezicerile celor care duc cu populaţia şi cu economia un război psihologic de uzură! Ei ne tot ameninţă, încă de la începutul anului, că în 2011 vom vedea scumpiri de 30-40 la sută la pâine, la carne şi la multe alte produse, şi că nu va fi nici un păcat dacă inflaţia va urca vertiginos. Căci inflaţia – cred mulţi dintre ei şi această credinţă răstoarnă logica economică – ar aduce mai mult PIB. Astfel de preziceri, legate de interese directe, nu s-au adeverit niciodată. Ceva chiar s-ar putea întâmpla însă: scumpirea energiei.
De ce să se scumpească energia? Răspunsuri de tipul: "Pentru că aşa cer partenerii din Acordul de tip preventiv cu instituţiile internaţionale", sunt lipsite de substanţă. Şi totuşi, aşa lipsite de substanţă cum sunt, populaţia le crede. Pentru că oamenii, deşi au început să deprindă în aceşti ani mersul legităţilor economice, nu au încă suficientă informaţie ca să rămână imuni la zvonuri de genul "FMI ne cere să scumpim energia". În realitate, şi FMI, şi Banca Mondială, şi Comisia Europeană cer să fie eliminate pierderile din companiile de stat producătoare de energie. Şi cum scumpirea energiei ar reduce din povara acestor pierderi, pe care o resimţim şi în PIB, şi în buget, ne putem aştepta la modificări semnificative de tarife. Unele chiar în această primăvară.
Astfel de creşteri ar apropia tarifele noastre de cele din vestul Europei. Apare însă întrebarea: cum adică, românul şi neamţul să plătească la fel lumina şi căldura? Întrebare firească, într-un anumit sens. Fiindcă românul şi neamţul nu sunt salarizaţi la fel. Numai că raportul nu se face niciodată între preţuri şi salarii, ci numai între performanţa în muncă şi salarii. Din acest motiv, sunt numeroase împrejurările în care preţurile cresc, în timp ce salariile rămân pe loc. Ori chiar scad. Cu salarii ridicate până la nivelul preţurilor, sau invers, cu preţuri ţinute în loc la nivelul salariilor, am reuşi să trăim un an sau doi ca… nemţii. Apoi, ne-am trezi cu toate resursele epuizate. Şi cu explozii inflaţioniste năucitoare.
Experienţă avem. Una amară. Începând din ’90, am trecut prin mai multe etape în care a scăzut PIB-ul ţării. Am văzut şi urmările: s-a restrâns oferta de mărfuri, salariile reale au scăzut, în timp ce preţurile bunurilor şi serviciilor au luat-o razna. Adeseori s-a auzit un strigăt disperat: "Avem nevoie de muncă şi de producţie". Numai că nu orice fel de muncă şi orice fel de producţie pot aduce bogăţie. Ci numai o muncă performantă şi o producţie care să se vândă. Altfel, salariaţii nu pot fi plătiţi decât cu bani din a căror putere inflaţia muşcă zdravăn. Iar ei, cu bani tot mai mulţi, ar târgui mărfuri tot mai puţine. Şi atunci? Nu avem încotro: deşi nu suntem plătiţi ca nemţii, preţurile noastre vor continua să se apropie de ale lor. Inclusiv la energie. Şi nu pentru că aşa cere FMI, ci fiindcă este inevitabilă armonizarea costurilor şi câştigurilor în economie.
Din nefericire însă, pe lângă tendinţa sănătoasă de-a dezgheţa tarifele companiilor de stat producătoare de energie, pentru a le scăpa de pierderi pe cele apte de performanţă, departajându-le de cele neperformante, îşi face loc şi o altă tendinţă, nu doar nesănătoasă, dar şi antieconomică. Aceea a neperformanţelor, de a obţine de la autorităţi scumpiri cu care să-şi acopere lălăiala managerială şi munca dezorganizată. Dacă Guvernul se va lăsa impresionat de lacrimi de crocodil şi va tolera subvenţionarea ascunsă a unor companii de stat prin inflaţie mare – subvenţionare suportată de populaţie şi de companiile rentabile – atunci preţurile în creştere vor restrânge şansa relansării economice.
