x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ziua în care s-au sfârşit toate începuturile

0
Autor: Ştefan Mitroi 15 Sep 2010 - 00:00
Era, într-adevăr, un obicei foarte vechi. În fiecare an, la 15 septembrie, începea şcoala. În satul meu exista încă de pe la începutul veacului trecut obiceiul acesta. Şcoala avusese în câteva rânduri motive să nu mai înceapă, ca, de exemplu, în anii primului război mondial.

Dar se deprinsese prea mult cu obiceiul, aşa că n-a putut suporta ideea şi-a început, chiar dacă erau tot mai puţini copiii ce-i treceau pragul, aceştia având pe atunci lucruri mai importante de făcut, băieţii să-şi înlocuiască la muncile câmpului taţii plecaţi departe de casă, fetele să se ocupe de creşterea fraţilor mai mici, în locul mamelor care fie ţeseau, fie coceau pâine, fie îşi îngropau bărbaţii întorşi între patru scânduri de pe front. Şcoala le vedea cu ochii ei pe toate. D-aia şi începea în fiecare an, ca să le vadă, ca ochii ei să plângă atunci când era de plâns. Şi cam era. Dovadă, monumentul cu numele celor dispăruţi ridicat chiar în faţa ei. Dar viaţa mergea înainte. Tot aşa şi obiceiul ca imediat ce sosea toamna şcoala să înceapă. Războiul următor, mai mare şi mai pustiitor decât primul, n-a izbutit nici el să pună şcoala din satul meu cu botul pe labe. S-a înălţat un nou monument, cu mai multe nume înscrise pe el, alături de celălalt.

De fapt, numele cu pricina s-au mutat din cataloagele şcolii pe piatra celor două monumente. În vremuri atât de prielnice sfârşitului, ea flutura, în răspăr cu vremurile, speranţa singurului început. Iată însă că anul acesta, în vremuri ce par ale tuturor începuturilor, şcoala din satul meu şi-a găsit în chip neaşteptat sfârşitul. şi nu pentru că s-a gândit să-i urmeze pe cei care au slujit-o toată viaţa cu credinţă, însă, oameni fiind, Şi-au aflat înaintea ei sfârşitul. Mai întâi învăţătorul Pieleanu, apoi Petre Ionescu, preot şi dascăl până spre sfârşitul războiului. După care domnul Bălţatu, care l-a învăţat scrisul şi cititul pe tata. Mai încoace, în anii din urmă, nevasta acestuia, doamna Georgeta Bălţatu, fosta mea învăţătoare.

Tot satul a trecut prin mâinile celor doi. Era ca şi cum intrai în şcoală copil şi ieşeai de pe băncile ei bătrân. În realitate, îmbătrâneau numai ei, învăţătorii. De aia li s-a şi terminat viaţa. Şcoala, între pereţii căreia rămâneau pentru totdeauna anii noştri cei mai tineri, nu putea în mod normal să îmbătrânească şi să moară. Şi nu îmbătrânise. Numai că din câteva sute n-au mai rămas decât vreo douăzeci de elevi, acum vreo zece ani. Şi un singur învăţător, Chiru Bălan. Anul trecut, începutul şcolii a adus un număr sporit de elevi şi încă un învăţător. Păreau să se întoarcă vremurile bune.

Poate chiar s-ar fi întors. Dar s-au grăbit alde Funeriu să le gonească. şcoala mea nu făcuse altă greşală decât cea de a ţine în viaţa satul din jurul ei. Fără şcoală, acesta nu mai are nici o şansă să-şi păstreze sufletul viu. În această toamnă, în satul meu n-a mai început nimic. E semnul cel mai clar că vor dispărea rând pe rând toate începuturile. Condamnată la moarte, şcoala devine, după un secol şi ceva de viaţă, propriul ei monument. Pentru prima oară se inversează ordinea plânsului. Primele două monument varsă lacrimi pentru al treilea. Mi-e greu să cred că domnul învăţător Bălţatu şi soţia sa, Georgeta, vor putea să îndure cele întâmplate. Nu m-aş mira ca într-una din nopţile următoare, ministrul Funeriu să audă pe cineva bătându-i în geam şi întrebându-l: De ce, mă, nimurucule, de ce?
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de