O povestire centenara

Am citit cu nesat, la vremea cand am gasit-o, pe Naomi Klein cu al ei "No logo", şi pe Alissa Quart, cu al ei "Branded" şi in fine, pe Joel Bakan, cu "The Corporation" (Apropos, pe TVR Cultural e un documentar in trei parti care pleaca de la volumul lui şi pe care vi-l recomand cu caldura). Cartile lor sunt pline de exemple care infiereaza corporatiile, demistificand mitologia secolului 21: doctrina marcilor, fie ele de companie au ba. De la promisiunile fara acoperire, la gargarologia incontinenta şi ipocrizia cea mai crunta, nimic nu le-a ramas nedescoperit acestor autori cu cravaşa critica la purtator. Cum ramane, deci, in picioare, un astfel de sistem - corporatia - daca lucrurile sunt aşa de putrede in Danemarca ? Simplu, unele structuri care pot sta lejer sub acest statut, chiar sunt sanatoase, vesele, preformante cand vine vorba de afaceri, reverente cu publicul lor, civilizate cu competitia. Toma ce sunt, n-am crezut, pana n-am vazut. In Atlanta, locul de baştina al primei marci globale sensibila la realitatile locale - Coca Cola - am avut revelatia ca nu toate multinationalele inseamna beton şi sticla, ca nu toate corporatiile vampirizeaza societatea sau angajatul şi ca generalizarile in necunoştinta de cauza sunt cel mai adesea improprii şi nedrepte.

Nu ştiu ce va imaginati voi despre cum arata Coca Cola acasa la ea, cum se vorbeşte la Coca Cola şi cum iau masa executivii. Ce e afişat pe pereti, cum e mobilierul, cum arata biroul unui director luminat, care a devenit muzeu in miniatura, dupa ce posesorul lui s-a stins din viata. Am fost de curand la domiciliul de peste ocean al acestei venerabile doamne a marcilor, care face anul acesta 120 de ani de pasiune cu publicul ei. A fost o experienta pe care o ai probabil o data in viata. Prima impresie ? O fabuloasa sensibilitate la arta, indiferent ca tine de pop culture sau de inceputurile modernismului. Rodin şi Picasso sunt acasa la Coca Cola acasa.

In zona birourilor executive, scarile interioare, luminatoarele, spatiile destinate unei pauze de peste zi sunt conservate dupa tipicul vremurilor de alta-data. Fotoliile sunt tapitate cu panzeturi elaborate, pe jos e totul acoperit de un merinos tuns scurt, alb-spumos. Merg din birou in birou şi mi se pare ca traiesc un detur in timp, fara sa pierd nimic din confortul contemporan. Colectii de obiecte care cocheteaza cu arta domestica, argintarie, portelanuri fine, boluri şarmante in care se prepara licoarea in farmaciile de acum o suta de ani. Carti vechi, imbracate in piele, produsul muncii unui impatimit de cartografie, o nebunie a miniaturilor rafinate. Premii, timbre, peceti, o colectie de carti poştale unicat al caror desen elaborat se intindea, in termeni de executie, pe durata unui an şi ai caror destinatari erau, la fiecare Craciun, clientii speciali ai companiei. Sa angajezi vreme de 4 decenii un desenator talentat, care sa faca, in fiecare an, alta bijuterie grafica pentru clientii tai, e un foarte pasager detaliu care vorbeşte despre relatii personale şi personalizate in numita companie. şi, cum bine ştim, detaliile fac diferenta. In fine, biroul lui mr Woodruff, cel care a mizat pe inovatie in anii 20 - traininguri pentru angajati, sistem de fidelizare a cumparatorului, frumoasa manie a calitatii produsului, in orice chip şi orice forma, fie ea dozata sau imbuteliata. Woodruff, sa va reamintesc, e celebrul precursor al globalizarii. A fost unul dintre primii omeni de business care a vazut oportunitatea extinderii unei marci mult dincolo de granite. Gratie lui, generatia lui Tzara, foarte dada, probabil consuma deja in Parisul interbelic licoarea "exhilalaranta şi racoritoare", nascuta peste ocean. Flor, o cubaneza şarmanta, care in tinerete probabil a zobit multe inimi, astazi asimilata complet culturii sudiste, este ghidul nostru prin muzeul viu din Atlanta. Vorbeşte cu o pasiune vizibil netrucata despre legendarul Woodruff. Ce fel de om trebuie sa fi fost, daca stins din viata, oamenii se refera la el ca la o persoana vie ? şi daca fac pelerinaj inspirational la biroul lui, ramas intact din ultima lui zi de viata. Baiat al unuia dintre actionarii mjoritari ai companiei, inainte de a ajunge in fruntea ierarhiei la Coca-Cola şi-a inceput cariera ca vanzator de camioane la White Motors Company. A avansat acolo, din structura in structura, pana a devenit, la 33 de ani, vicepreşedinte. Dupa ce a invatat meseria pe uşi straine, a venit la compania tatalui, unde a facut minuni. A fost şi asta o lectie americana a evolutiei in business-ul adevarat.

Nu doar arta cere sacrificii, ci şi educatia in spiritul marilor afaceri. Tot la Atlanta am avut confirmarea ca poti tine 120 de ani o companie in picioare, cu un succes mereu actualizat, daca iei in calcul lucrurile simple: sa nu-ti incalci promisiunile, sa ştii nu doar sa iei, ci sa ştii şi sa oferi. Cu amandoua mainile. Sa te pricepi la oameni şi sa-i alegi dupa tipic: sa fie pasionati, sa aiba umor, sa fie complemetari unii cu altii şi sa traiasca bine cu asta. Nu-i aşa ca pare foarte simplu ? Aşa am inteles mecanismul reprezentarilor despre Coca Cola şi urmaritorul lui, demontat in toate rotitele: de ce inainte de revolutie, de fiecare data cand terminam o sticluta de Pepsi tot cu gandul la Coca Cola eram? In mintea mea, Pepsi era o amintire palida, un fel de ruda saraca de la tara a licorii de peste ocean. Pepsi era pentru noi, esticii, in vreme ce Coca Cola era pentru ceilalti, care aveau apa calda şi calatorii libere, sapunuri aromate şi parfumuri Madame Rochas, Mercedes şi libertate, tigari fine şi blugi şi care traiau in tarile tuturor posibilitatilor, unde curgea lapte şi miere şi era raiul pe pamant. De ce aşa? Pai de-asta!