Prăjitura piţipoancelor

32 de secunde, cât durează reclama, trăiesc, intens, un apăsător sentiment de naşpa. Tactil, seamănă cu senzaţia pe care ţi-o dă contactul supraelasticului cu pielea uscată. Auditiv, cu zgomotul produs prin frecarea bucăţilor de celuloză ignifugată. Gustativ, cu ceea ce simţi când bagi în gură Pufosul Perfect.

Fireşte, nu toată lumea pune limba pe Pufosul Perfect. Pentru că nici Pufosul Perfect nu e pentru toată lumea! El a fost gândit, creat, copt şi ambalat numai pentru piţipoanca perfectă. Mofturoasă, cu greu chirăitoare, bengoasă, shop-istă, veşnic aflată în căutarea idealului absolut, al sensului vieţii şi-al panaceului universal, piţipoanca perfectă se serveşte în viaţă asezonată cu un grup de vasale, piţipoance secundare şi asistente într-ale shoppingului, bârfitului şi stylingului. În reclama de la prăjitura Măgura apar mai întâi în buchet de patru. Abia ieşite din liceu, probabil studente la parti, probabil în căutarea mârlanilor suflete-pereche. Merg perpedes (ceea ce înseamnă că n-au găsit încă mârlanii care să le doteze cu maşini) şi poartă pe braţele fracturate din cot sacoşe de mall. Vin de la târguieli, la braţetă, ocupând de-a latul tot trotuarul, pe principul "te grăbeşti şi n-ai pe unde? Să-ţi facă mă-ta stradă, da?". Pe fundalul sonor al reclamei se aude un flaut vesel. Din capătul străzii, dă colţul - la propriu - un căţel de rasă incertă, tapat de stăpâna-i crăcănată. Piţipoancele se opresc, şi, ca la un semnal cosmic, încep să chirăie. "Aaaaaaaa". Prelung. V-am spus, zgomot de celuloză frecată. Una dintre ele se lasă pe vine, doborâtă de emoţia vederii. Fac un salt mic şi entuziasmat în aer, apoi se reped la câine. Animalul nu mai vrea să înainteze, dar crăcănata îl trage de lesă spre istericele care se-aşază ciuci în jurul lui şi-ncep să-l flocăie. Având cel puţin un neuron în plus faţă de admiratoare, câinele stă "în şezi", cu spatele la ele. E stoic. Piţipoanca-şefă îl mângâie pe cap şi decretează scurt: "Nu-i aşa de pufos". Celelalte îi dau dreptate, din vârful ţuguiat al buzelor.

În scena următoare, numărul piţipoancelor se dublează (Doamne, s-or clona?). Sunt într-un dormitor cu tapet roz şi se bat cu pernele, de jur-împrejurul unui pătuţ pentru bebeluşi. Una dintre don'şoare stă în el. Aici, povestea devine confuză: o fi mesaj subliminal cu Freud, angoasele copilăriei, prăjitura sau bătaia nemâncată la timp..., naiba ştie. Apare o zurlie care face "uu-uu", fluturându-şi ambele mâini în dreptul urechilor. Le arată papucii: sunt albaştri şi, fireşte, pufoşi. Dintr-ăia în care-ţi transpiră şi ţi se împut picioarele. Piţipoancele ţipă iar, în cor, isteric. Şi şefa lor duce mâna la ureche (eu, din faţa televizorului, înjur si-la-bic şi conştiincios). Apoi, şefa pipăie papucii şi dă din cap că nu. Pe urmă, zice reclama, ea iese pe stradă însoţită de o altă pitzi, care vede în vitrina unui magazin cu kitsch-uri un telefon fix îmbrăcat în blăniţă roz. Descoperitoarea urlă orgasmic şi zvârle din picioare. Şefa o smulge violent din faţa vitrinei. Şi revenim, în final, la grupul de patru: fetele sunt toate îmbrăcate în galben şi stau, pe fundurile lor, într-un living. Fac lectură în grup. Una îi aruncă şefei ceva. Şefa prinde, desface ambalajul, muşcă din prăjitura Măgura apoi face ochii maaari (săraca, ce mult seamănă cu Monica Columbeanu!), inspiră adânc şi mestecă iar. Vocea din off: "pentru fetele pretenţioase, care se mulţumesc doar cu pufosul perfect, am creat noua Măgura uşoară, fără glazură, prăjiturica prăjiturelelor". Piţipoanca-şefă ţipă şi ea, pentru prima oară în viaţă. E satisfăcută. Culmea, de ceva pufos pe care, în sfârşit, nu a mai pus mâna (ca pe câine sau pe papuci) sau doar geana (ca pe telefon), ci direct gura. Aferim!

Chinuindu-se să fie amuzantă, reclama la Măgura reuşeşte să fie doar agasantă. Copiază ţipătul isteric al femeilor excitate din reclama de la Heineken. Numai că, în original, chirăitul feminin era un pretext, introducând imitaţia masculilor care promovează produsul. La Măgura, chiotul, idiot şi prea des repetat, e inutil. Unica lui utilitate dăunează produsului,  defineşte perfect protagonista (e în regulă, nu ne plac piţipoancele, creativii fac mişto de ele, dar şi de ei, dacă le indentifică, indubitabil, cu targetul produsului promovat). Reclama ne spune, răspicat, că doar piţipoancele mănâncă Măgura. Prin urmare, dacă-ţi cumperi "prăjiturica prăjiturelelor" te autodenunţi? Eu pun pariu însă că, dintr-un orgoliu incomensurabil, nici măcar cocalarele veritabile, alea cu poze pe hi5 sau pe pitzipoanca.org, nu pun boticul la Pufosul Perfect...

Data viitoare îl punem să sufle în fiolă pe alcoolicul cerb Cornel.