Sorry. Mercedes.

Ce poate fi mai relaxant ca, în orice anotimp aproape, să conduci o maşină de mare forţă, pe un drum care trece prin atmosfera ozonată a pădurii?
Aşa şi începe clipul, adică povestea noastră. Căci este şi o mică tramă la mijloc.  Ca şi o mică traumă. Emoţională.

La volan se află un bărbat. Tipic. Încă tânăr, un om de succes, putem ghici, dar în ultimă instanţă un om normal, un om obişnuit. Priveşte înainte, iar acesta poate fi, în sine, un amănunt semnificativ, de vreme ce numai aşa se poate explica faptul că nu vede cum, pe bancheta din dreapta („locul mortului”, cum i se mai spune - şi asta pe bună dreptate) apare un personaj obscur, îmbrăcat într-o mantie cu glugă, ca un călugăr descarnat.
Bărbatul nostru/personajul principal din clipul nostru (asta dacă eludăm maşina/autoturismul adică) se ştie singur în maşină. Probabil că asta este şi premisa apariţiei personajului misterios pe bancheta din faţă dreapta.

Dacă în maşină ar mai fi fost cineva, cine ştie, poate personajul cu glugă nu ar fi mai apărut. Uneori, arătarea este univocă. Sau biunivocă. Lesne de ghicit că „omul cu gluga” este un avatar al morţii. De altfel, şi este interpretat de un bătrân pergamentos, a cărui faţă se dovedeşte generoasă în zbârcituri.
Nu este nici o surpriză să aflăm un scenariu aproape faustic la un producător german: căci, da, iarăşi aţi ghicit, este o reclamă valabilă pentru o limuzină cu mare renume, aşa cum este Mercedes.
Iar bătrânul se înclină uşor şi, întorcându-se cu faţa spre şofer, şopteşte, limpede, clar, ca să se audă: Sorry!
Este, fireşte, o şoaptă metafizică.

Moartea vine să îşi ceară iertare înainte... înainte ca să ce? Înainte ca să te ia.
Dar moartea e aşa de sigură pe ea! Poate prea sigură. Un pic prea sigură.
Destinul este şi în mâna omului, nu numai a lui Dumnezeu sau a morţii.
şi ce se întâmplă mai departe?

Ca şi cum ar fi fost din senin, în faţa maşinii (iarăşi, nu trebuie să fii un geniu să ghiceşti că este vorba despre un Mercedes, noua generaţie), apare un autocamion.
Drum forestier îngust. Autocamion. Acestea sunt constantele viziunii ultime.
şi şoferul apasă pe pedala de frânare.
Distanţa este mică. Emoţia, mare. Este viaţa ta în joc, nu-i aşa? Se vede autocamionul făcând nişte manevre, un  trunchi de copac ancorat îşi schimbă planurile în care se mişcă - şi ajunge să bareze întreaga cale rutieră.

Dar frâna îşi face şi ea datoria. Fără crâcnire. Adică, ba da, cu scrâşnet. Roţile se opresc. Maşina e la o mustaţă de obstacol. Însă este neatinsă, iar şoferul viu şi nevătămat.
Concluzia simplă: frâna a acţionat impecabil.
Şoferul nu mai are de făcut un singur lucru: se întoarce cu faţa spre bărbatul „cu coasa”. El a rămas şezând ca o momăie, cu mutra acră a învinsului afişată pe întreaga faţă.
Buzele şoferului se deschid - şi un singur cuvânt este rostit: „Sorry!”. Un cuvânt englezesc, dar destul de simplu ca să îl priceapă (aproape) oricine. Sorry!

Şi apoi începe să defileze packshot-ul, cu oferta la noul tip de Mercedes, care trebuie să aibă ca valenţă primordială siguranţa, anume că te duce într-un mod perfect „safe” acasă - ori unde ai tu de ajuns.
Moartea mai poate să aştepte. Iar o maşină bună, asta e morala, poate să învingă, la a o adică, chiar şi moartea. Frânele sunt un compartiment vital, care pot face diferenţa. Pot face diferenţa între viaţă... şi aia „cu coasa”.

Sigur, se pot pune multiple întrebări: de ce, în locul moşului cu glugă, nu este un personaj feminin: în fond, este vorba de... femeia cu coasa, nu? Cine ştie, poate pentru că producătorul reclamei a încercat să evite orice undă erotică, de mag­ne­tism/atracţie către o moarte-femeie... Dincolo de asta, prin simplitate, directeţe, reclama de faţă se distinge din mormanul celorlalte încercări din adver­tising, majoritatea fiind neinspirate şi grobiene – sau fără o personalitate şi un mesaj anume.