Steno 6

Tov. Nicolae Ceauşescu: Tovarăşi,
Problemele care s-au dezbătut astăzi sînt legate de felul cum trebuie să muncim penru a asigura înfăptuirea în viaţă a unor hot&

Tov. Nicolae Ceauşescu: Tovarăşi,
Problemele care s-au dezbătut astăzi sînt legate de felul cum trebuie să muncim penru a asigura înfăptuirea în viaţă a unor hotărîri ale partidului, care privesc o sferă de activitate deosebit de importantă. Este adevărat că aici s-a dezbătut numai o anumită latură - şi anume o latură specifică - şi nu totalitatea problemelor activităţii politice, educative, ideologice. Eu, să spun drept, mă aşteptam ca, la întîlnirea cu scriitorii, problemele să fie provite mai în ansamblu, dar asta rată, pînă la urm, o anumită ealitate – pe care se pare că o putem depăşi încă - că fiecare înţelege şi se preocupă de o anumită latură a problemelor, de unele sectoare înguste ale activităţii. Sîntem încă departe de a spune că am ajuns la un asemenea nivel de înţelegere a dezvoltării sociale – şi în dezvoltarea socială cuprind toate problemele - încît, într-adevăr, fieare să poată înţelege bine complexitatea problemelor ce se pun într-o etapă sau alta şi să poată contribui la găsirea celor mai bune soluţii: aceată etapă este etapa, ca să zic aşa, ideală a socialismului şi a comunismului şi care va duce omul în adevărata libertate, în sensul real înţeles, adică să fie în stare ca, înr-adevăr, să judece şi să găseacă în mod conştient răspunsul la problemele care se pun.
Nu vreau să jignesc pe nimeni aici, nici pe scriitori, şi cu atît mai mult literatura, dar discuţiile au fost destule de limitate, înguste. Vrau să vă spun, de la început, cum văd eu aceste discuţii, fără să vă supăraţi, tovarăşi. Pentru că, dacă n-o să discutăm deschis, n-o să înţelegemlucrurile aşa cum trebuie.
Comitetul Central, Comitetul Executiv au abordat una din problemele primordiale în momentul de faţă ale dezvoltarii societaţii socialiste în România – şi anume problema educaţiei omului, a formării omului nou. Este de înţeles şi se ştie, de altfel, că întotdeauna orice orînduire socială s-a preocupat şi a încereat să găsească răspunsuri problemei educării, care, pînâ la urmă, este problema înarmării omului - figura principală a societăţii şi, mai cu seamă, a societăţii socialiste - cu înţelegerea clară a ceea ce are de făcut pentru a contribui la progresul general. Cum a reuşit sau nu, se cunoaşte, şi nu acuma este cazul să discutăm aceste probleme ale dezvoltării istorice. Dar, societatea noastră socialistă are cu atît mai mult această obligaţie, ţinînd seama că ea este chemată să dezvolte în mod revoluţionar omenirea, nu numai din punct de vedere a relaţiilor de producţie, al dezvoltării forţelor de producţie, cît şi în privinţa felului de a gîndi al omului, a felului de organizare a vieţii şi a participării omului la dezvoltarea societăţii. Şi nu se poate spune că vom reuşi să faeem acest lucru, dacă nu nevom ocupa în mod temeinic şi serios de transformarea omului, a conştiinţei lui. Noi ne-am propus, la Congresul al X-Iea un deziderat fundamental, şi anume înfăptuirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Am arătat atunci, cit şi la întîlnirea cu problemele ideologiee, ce înţelegem noi prin această societate. Printre altele, am insistat şi insistăm asupra problemei educării omului, a formării omului cu o conştiinţă înaintată, ca o condiţie sine qua non pentru mersul nostru înainte. Nu se poate vorbi de societatea socialistă multilateral dezvoltată şi nici de comunism, fără a rezolva această transformare a omului. Desigur, am obţinut mari succese; eu mă întîlnesc cu multă lume, dau şi eu multe interviuri - dar nu proaste, cum le dau unii scriitori -, ieri chiar am avut o întîlnire cu un libane şi mi-a pus şi problema intelectualităţii, a rolului său, mi-a pus şi întrebarea cum se explică, totuşi, succesele obţinute de România? Şi, să vă spun drept, nu m-am întîlnit ceu un singur om care să nu remarce tocmai aceste mari transformări în România. Se pare că mai iute sînt văzute de cei din afară decît (de) cei dinăuntru. Întotdeauna este aşa, de altfel! Şi avem,într-adevăr, succese mari. Nu mă refer la cele în domeniul economic, dar în domeniul cultural. Este, totuşi, un lucru evident pentru toată lumea, sau ar trebui să fie evident, că, faţă de acum 25 de ani, cînd eram ţara cu cei mai mulţi analfabeţi din Europa, am ajuns la ţara cu învăţămîntul obligatoriu de 10 ani pentru întregul tineret. Aceasta este, de fapt, o adevărată revoluţie culturală. 50% din copii urmează liceul, numărul studenţilor este, astăzi, la nivelul oricărei ţări înaintate din acest punct de vedere.
Nu se puteau, fireşte, obţine aceste rezultate, în domeniul dezvoltării ştiinţei, învăţămîntului şi culturii, fără o bază materială, aşa cum însă nu se putea obţine dezvoltarea bazei materiale fără a rezolva această problema esenţială pentru o societate înaintată. De aceea, partidul nostru acordă şi trebuie să acorde în continuare o atenţie deosebită problemei dezvoltării conştiinţei oamenilor societăţii noastre, ridicării nivelului lor de cultură. Eu vorbesc de cultură şi cred cş nu mai e nevoie să subliniez acest lucru, nu într-un sens îngust, pentru că toţi ştim că cultura, pînă la urmă, este o parte componentă a socialismului – şi într-un sens luat mai larg - a dezvoltării societăţii; ea reprezintă totalitatea cunoştinţelor, cunoaşterea şi însuşirea lor de către oameni. În acest context, al culturii, desigur, literatura ocupă un anumit loc. Mie mi se pare însă că, cîteeodată, unii - chiar şi unii scriitori sau unii literaţi - se supraapreciază pe ei înşişi, locul pe care-l ocupă în societate. Vedeţi, dumneavoastră, pînăla urmă, dezvoltarea conştiinţei umane n-a început cu scriitorul. Progresul conştiinţei umane nu se datorează scriitorului; este, totuşi, un adevăr de care va trebui să ţinem seama. Spun aceasta nu pentru că subapreciez pe scriitor îmi plac chiar, şi poeziile bune, şi literatura bună şi am citit mult, acum citesc mai puţin că n-am timp prea mult, dar mai citesc cîteodată, cînd apare ceva bun -, ci pentru a se înţelege că nu este permis unui scriitor sau unui om care se pretinde a fi scriitor să vorbească cu dispreţ de popor, de masele populare; nu este permis unui scriitor sau unui om care se consideră cu o conştiinţă avansată să introducă "trepte" în dezvoltarea cunoaşterii... Dar ce fel de cultură este aceasta a "treptei"? Revenim la teoria elitelor, că, în fond , teoria "treptelor" nu este decât teoria elitelor. Literatura niciodată nu s-a dezvoltat pe baza acestei teorii. N-au fost niciodată scriitori mari cei are au gândit în spiritul acestei concepţii, care este, în fond, o concepţie retrogradă. Trebuie să dfiscutăm deschis, sîntem comunişti, şi chiar cei care nu sînt membri de partid trăiesc într-o societate socialistă şi, cel puţin între noi, trebuie să discutăm, că nu putem admite să mai persistăm (în) felul acesta de a judeca al unor comunişti, nu tebuie să mai existe asemnea concepţii, care demult au fost aruncate peste bord în toate ţările.
Se pare că sunt înţelese cîteva lucruri elementare, că tendinţa dezvoltării generale, inclusiv în România, nu este diferenţierea între oameni din punct de vedere al nivelului de cunoaştere, ci apropierea. În definitiv, ce deosebire este între omul care lucrează în fabrică, care are liceul, şi altul care lucrează, să zicem, în domeniul literaturii, uneori şi fără să aibă termint liceul, dar să zicem că are liceul? Noi avem deja 50 la sută din tineri care urmează liceul şi probabil, după ’80, vom ajunge ca totalitatea tineretului nostru să fie cuprins în licee. Eminescu, mi se pare – nu a termint complet liceul, după datele care se publică. De ce oare problema aceasta a înţelegerii artei este legată neapărat de faptul dacă omul respectiv a absolvit sau nu o anumită facultate sau dacă este în stare să scrie sau nu un roman sau să scrie o poezie? Mai cu seamă când e vorba de români, ştiţi că se spune că "tot românul e poet" şi nu întîmplător, pentu că, pînă la urmă, originea poeziei româneşti este strîns legată de poezia populară, de folclorul românesc şi nici nu se putea să fie altfel. Literatura pe care noi o avem nu ar fi putut să se dezvolte, dacă nu ar fi fost legată de popor, dacă nu ar fi redat şi nu ar fi înţeles felul de a gîndi al poporului nostru. Dar, acestea sînt lucruri care mie mi se pare că sînt îndeobşte cunoscute; e păcat însă că unii tovarăşi care au luat cuvîntul aici, vrînd, probabil, să sublinieze unele lucruri negative, au prezentat şi unele teze care nu ar mai trebui să-şi mai facă loc într-o asemenea adunare, şi, în general, nici în felul de a gîndi al scriitorilor români.
Este necesar, cred, să clarificăm, totuşi, cîteva probleme. Nu vreau să le iau acum într-o ordine anumită, ci mă voi referi mai mult la cîteva lucruri ce s-au ridicat aici şi, în primul rînd, la problema realismului socialist. Îmi face impresia că unora chiar l este oarecum frică să se mai vorbească de realism şi mai cu seamă de realism socialist76. Le este teamă să mai vorbească de umanism şi de umanism socialist. Dar, oare, înr-adevăr, tovarăşi, acestea sînt noţiuni pe care trebuie să le scoatem din uz, la care trebuie să renunţăm? Realismul, o ştiţi cu toţii foarte bine, a apărut cu mult în urmă; cultura cea mai avansată, literatura cea mai avansată din ultimele secole ete tocmai aceea care a abordat problemele tratate în spiritul realismului. Aceasta nu este un secret pentru nimeni. Se poate oare concepe, în România, o literatură care să nu-şi pună problema de a aborda orice temă în spiritul realismului? După părerea mea, nu se poate. Dar, ştiu că mi se poate spune: "da, realism, dar pentru ce şi socialist?" Hai să discutăm, deci! Oare, dacă o să înţelegem problema realismului socialist ca un şablon, ca un tipar după care trebuie să se scrie, într-adevăr, cu asemenea teză nici eu nu aş fi de acord. Dar, cred că sîntem cu toţii conştienţi că ralismul socialist nu trebuie înţeles în sensul acesta, că anumite greşeli care s-au făcut în trecut, faptul că s-a încercat şi s-a impus , la un moment dat, un anumit tipar, o anumită formă, nu are nimic cu realismul socialist, cu conepţia socialistă despre artă şi literatură. Dimpotrivă, aceste metode sînt străine de concepţia noastră despre artă şi literatură. Dar, prin "realism socialist", noi trebuie să înţelegem a trata problemele realităţii societăţii în spiritul concepţiei noastre despre lume şi despre viaţă. În acest sens, realismul socialist este o necesitate şi tebuie să stea la baza întregii noastre activităţi literare, dacă vrem să avem o literatură bună, o literatură care să contribuie la formarea conştiinţei sociale a omului nou. Sînt în mod hotărît împotriva impunerii de tipare, şabloane, şi nu o dată am acţionat împotriva unor asemenea practici. Sînt pentru diversificare, pentru diferite stiluri în literatură - ca să vorbesc acum de literatură -, dar nu pentru orice fel de libertate de a scrie – cum s-a exprimat aici tovarăşul Bakonski (sic!).
Vedeţi, tovarăşi, va trebui să face odată un seminar cu scriitorii, să discutăm şi problema aceata a libertăţii de creaţie. Mie îmi face impresia că sînt o serie de probleme teoretice fundamentale, care nu sînt dezbătute cum trebuie şi nici înţelese de scriitori, şi nu numai de ei, ci şi de alţii. Tocmai de aceea noi ne-am şi propus să luăm un şir de măsuri pentru intensificarea acivităţii ideologice.
Eu sînt de acord cu criticile aduse aici Uniunii Scriitorilor şi organizaţiei de partid a scriitorilor, că nu şi-au îndeplinit menirea lor de a organiza această activitate de dezbatere a problemelor teoretice, ideologice, şi, prin aceasta, de a orienta şi îndruma literatura. În sensul acesta, se are în vedere şi îndrumarea de către Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă. Nimeni nu s-a gîndit, nici tovarăşul Dumitru Popescu, nici ceilalţi care sînt acolo, chiar dacă unii dinte ei sînt scriitori, că trebuie să se asigure o îndrumare, şi anume, o îndrumare ideologică , politică. Aceasta prepsupune dezbaterea temeinică a problemelor fundamentale ale dezvoltării literaturii, a rolului ei în societate, a principiilor ei de bază, pe care trebuie să le înţelegem cu toţii unitar. Nu trebuie să scriem unitar. Nici nu se poate. Chiar dacă ar vrea cineva, chiar dacă dumneavoastră, scriitorii, aţi lua o hotărîre în acest sens nu veţi putea scrie unitar, pentru că fiecare are individualitatea sa, felul său de a scrie. Dar a înţelege problemele din punct de vedere ideologic, filozofic, unitar – aceasta este o necesitate, tovarăşi. Aici trebuie să fim noi clari, aici trebuie să existe deplină claritate pentru toţi scriitorii din România. Am mai spus şi la prima întîlnire (pe) care am avut-o cu scriitorii, în mai 1965, ce înţeleg prin libertatea scrisului şi ce fel de concepţie trebuie să stea la baza activităţii scriitoriceşti. Luaţi cuvîntarea de atunci. Am mai spus aceasta şi la Congresul al IX-lea, după cîteva luni, şi cred că nu a fost întîlnire pe care am avut-o, în care să nu spun cu toată tăria că nu putem admite în literatura românească o altă concepţie decât concepţia despre lume şi despre societate. Asta este problema care se pune, tovarăşi!
Dacă asupra acestei probleme fundamentale există claritate, atunci trebuie să se aşezăm şi să înţelegem bine ce înseamnă, într-adevăr, materialismul dialectic şi istoric, ce înseamnă folozofia revoluţionară a clasei muncitoare, care-şi propune să transforme lumea. Vom înţelege atunci şi ce se aşteaptă de la scriitori, de la poeţi. Şi atunci sînt sigur că Direcţia Presei sau cenzura – cum vreţi să-i spuneţi – nu va mai tebui să existe. Eu nu vreau deloc să o apăraici; şi eu cred că va trebui să analizăm serios, dacă lucrurile stau aşa cum s-a spus de unii tovarăşi, şi să punem puţină ordine acolo, să facem chiar şi unele schimbări. Dar nu aceasta este problema esenţială, tovarăşi, pentru că, pînă la urmă, este uşor s-o rezolvăm. Problema fundaentală este: de ppe ce poziţie vor să scrie unii scriitori şi pentru cine vor să scrie? Aşa trebuie să ne punem întrebarea! Şi toate documentele de partid, inclusiv cele din iulie, dau, după părerea mea, un răspuns foarte clar, nu lasă loc pentru nici un fel de nedumerire! Mă miră că, totuşi, mulţi tovarăşi au spus că sînt nedumeriţi, că mai vor o clarificare. Am s-o repet, inclusiv pentru tovarăşul Zaharia Stancu – că el a început cu nedumerirea – şi pentru toţi ceilalţi, pentru că, într-o formă sau alta, aproape toţi au spus că au nedumeriri; nu vreau să mai spun toţi ppentru că sînt cîţiva care se pare că au înţeles bine lucrurile, dar fiecare a arătat ă ar mai vrea o clarificare în plus şi atunci am s-o repet foarte clar, deci tovarăşi, cred că fac aceasta pentru a zecea oară: vrem o literatură care să stea pe poziţia marxist-leninistă, a filozofiei materialist-dialectice şi istorice, în are rolul principal la transformarea societăţii îl are poporul, îl au masele largi populare. Literatura noastră şi realismul socialist presupune tratarea acestor probleme prin această prismă, presupune a ţine seama de mase, de popor, a servi poporul. Vrem o literatură care să servească cauza poporului, cauza construcţiei socialiste şi comuniste în România! Dacă pentru cineva nu e clar, îl rog să ceară audienţă şi să-mi fac timp să-i explic mai pe larg. Dar cred că lucruile pot fi destul de clare pentrutoţi. Dacă tovarăşii ar fi luat documentele de partid, ar fi putut vedea că nu la înfiinţarea Partidului Comunist Român, nu în 1965, ci odată cu naşterea mişcării revoluţionare în România, problema literaturii a fost pusă în acest sens: o literatură legată de popor, care să trateze ralităţile. Nu şi-a propus socialismul atunci, dară să realizeze o literatură care să trateze şi să se ocupe de năzuinţele poporului, să înarmeze poporul, să contribuie la dezvoltarea sa din punct de vedere cultural şi intelectual, şi-au propus toţi cei care se pot chema literaţi din România, inclusiv – nu ştiu, din timpul lui Decebal avem încă scris -, dar, de curînd s-au publicat ce s-a scris despre unele scrieri ale lui Neagoe Basarab, care în îndrumările sale arată şi ela cest lucru. Adică problemele acestea ce trebuie să înţelegem cum trebuie; cum servim cauza dezvoltării poporului, aceasta a preocupat întotdeauna pe cei care, într-adevăr, şi-au pus această problemă. Şi nici unul nu a fost să spună: "Eu fac ce vreau", pentru că societatea respectivă l-a dat la o parte. Şi nici nu putea să nu-l dea la o parte, pentru că România, poporul român s-a dezvoltat în condiţiuni grele iar cei ce nu au mers în pas cu poporul, cu lupta de eliberare naţionala şi socială, n-au putut fi consideraţi decît aşa cum au fost, de fapt, ca tradatori – şi trataţi ca atare. Citiţi şi această istorie a României! Credeţi că astăzi noi putem fi mai indulgenţi decît strămoşii noştri? Putem să fim, într-adevăr, mai îngăduitori decît strămoşii noştri, în numele aşa-zisei libertăţi de creaţie? Cui trebuie să servească libertatea unui om care se consideră ca este un "ales" şi că este neînţeles? Sau libertatea poporului, posibilitatea de a se dezvolta liber, de a fi stăpîn pe destinele sale. Între libertatea unui om şi a naţiunii mele, eu aleg libertatea poporului meu! Şi aceasta trebuie să vă fie clar, şi trebuie să fie clar pentru toată lumea. Cine este scriitor al poporului sau, indiferent că e român, maghiar, german, trăieşte în această ţară, trebuie să-şi servească poporul său, cauza construcţiei socialiste, altfel el însuşi se pune în afara intereselor poporului şi nu poate fi judecat decît ca atare.
Iată, al doilea răspuns, pe care vreau să-l dau tovarăşilor care sînt nelămuriţi şi vor lămuriri. Este clar căprestigiul de care se bucură România astăzi, autoritatea ei pe plan internaţional nu se datoresc faptului că nu-şi manifestă individualitatea şi că nu se preocupă de soluţionarea problemelor dezvoltării sale, ci, dimpotrivă, tocmai datorită felului în care ţara noastră, poporul nostru, îşi face cunoscută poziţia sa în cele mai complexe probleme internaţionale, în felul în care soluţionează un şir de probleme ale dezvoltării interne.
Desigur, pot fi păreri şi păreri, tovarăşi. Este normal, natural, să fie oameni care să creadă că s-ar putea soluţiona problemele şi pe altă cale – şi, sigur, se pot găsi şi alte soluţii problemelor. Dar pînă la urmă, vedeţi, lumea este în aşa fel organizată încît este necesară o anume disciplină, o anumită ordine socială; legile şi hotârîrile naţiunii trebuie respectate de toţi. Poate cineva să spună "păi, şi eu sînt naţiunea!" Este adevărat, dar, pînă la urmă, cei care sînt puşi să răspundă de destinele naţiunii – aleşi democratic sau mai puţin democratic, putem să discutăm, dar au această menire – sînt răspunzători şi trebuie să facă aşa cum gîndesc, cum cred că servesc mai bine destinele acestei naţiuni.
Probabil unii dintre dumneavoastră aţi văzut la televiziune aseară că, la Consiliul celor 6, ministrul de externe al Franţei, Schuman - probabil s-a inspirat şi el de la români - a pus problema că este necesar să dezbată problema excesului de stupefiante, inclusiv a măsurilor represive, pentru a se pune capăt unei anumite stări de lucruri, care reprezintă un pericol pentru tineret. Sînt probleme care frămîntă toată lumea. Problema educării oamenilor, problema educării tineretului nu e o problemă numai în România. Şi, desigur, fiecare caută să ia măsurile pe care le crede de cuviinţă. Credeţi că numai în România se interzic filme? Am să vă dau eu lista cu filmele interzise în aşa-zisele cele mai democrate ţări! În Elveţia, sînt multe localităţi şi multe restaurante unde un anumit fel de tineri n-au voie să meargă; cred că cunoaşteţi acest lucru. Deci problemele acestea ale apărării societăţii, ale asigurării unui climat civilizat de viaţă, preocupă toată lumea, chiar ţările capitaliste. Desigur, în forma lor, cu lipsurile lor, dar aceste probleme nu se poate să nu preocupe pe acei care răspund de dezvoltarea societăţii.
Noi cu toţii vorbim mult, ne preocupăm şi facem chiar scandal, sîntem gata să scriem foarte mult – şi am scris şi luăm şi măsuri -, dacă cineva, să spunem, face zgomot pe stradă. Dacă o întreprindere nu ia măsuri pentru a nu polua apa sau aerul avem legi de trimitere în judecată. Şi nu numai noi. Cunoaşteţi foarte bine că problema aceasta a devenit o problemă de stat, tocmai în ţările dezvoltate; s-au creat, în acest scop comisii naţionale, se creează acum organisme internaţionale, pentru că poluarea devine o problemă de viaţă. Dar oare poluarea morală şi intelectuală nu este o problemă pentru societatea noastră?
Putem sta nepăsători în această deformare a gîndirii şi a spiritului omului? Nu purtăm răspunderea dacă mai întîlnim o serie de vagabonzi, o serie de crime? Oare nu e răspunzătoare societatea pentru deformarea morală a acestora? Este chiar mai periculoasă această poluare morală, intelectuală, şi, de aceea, ne preocupă şi pe noi mult şi va trebui să ne preocupe şi mai mult în continuare.
Vedeţi, problema care se pune în legătură cu formarea omului nou, cu transformarea lui, este de a lua toate măsurile şi de a folosi toate mijloacele spre a asigura cele mai bune condiţii de înţelegere a problemelor dezvoltării sociale, de a-l înarma cu o concepţie filozofică înaintată, cu o cultură avansată, cu o estetică înaintată, cu tot ceea ce vreţi. Dar toate acestea, este adevărat, nu se pot dezvolta numai într-un sector, ele cuprind totalitatea vieţii noastre sociale. Un rol important are aici şcoala – şi am şi luat acolo un şir de măsuri -, dar şi arta şi literatura îşi au locul şi poziţia lor în această activitate de educare. Este adevărat, eu nu m-am referit, în luna iulie, la artă şi literatură, pentru că am considerat că am vorbit atît despre acest lucru încît nu mai este necesar să vorbim, ci să mai luăm unele măsuri. Credeam că Uniunea Scriitorilor, ca organism obştesc, se va apuca de la sine să analizeze problemele şi să ia ea însăşi un şir de măsuri în direcşia aceasta. Este adevărat că au fost concediile - am înţeles şi aceasta -, dar acum se pare că toate au fost depaşite, toată lumea îşi reia activitatea şi trebuie să vedem serios şi acest sector de activitate.
Nu mai este vorba de nici un fel de revenire la situaţia din '50 sau la mai ştiu eu din ce perioadă. Nu este vorba de o literatură căreia să i se impună un anumit şablon, un anumit tipar. Este vorba de o literatură cu o concepţie unică. Dar o concepţie filozofică unică este una, şi un tipar este, totuşi, altceva. În cadrul acestei concepţii generale despre viaţă, se pot şi trebuie să se dezvolte tot felul de genii şi de individualităţi, în toate domeniile de activitate.
Noi considerăm că literatura noastră a obţinut, în ultimii ani, rezultate bune, că aceasta i-a adus şi un anumit renume, că ea are încă un spaţiu nelimitat pentru a se dezvolta, că fiecare scriitor şi poet poate să scrie în mod nelimitat, dar cu condiţia să răspundă la cele două întrebări: în ce concepţie şi pentru cine scrie? Înţelegiînd aceste două aspecte, am rezolvat toată problema, tovarăşi! Sînt, desigur, de acord că, cînd te apuci să scrii, este greu să mai ţii seama de toate lucrurile, şi mai pot scăpa unele lucruri. Să spun drept, şi eu, cînd mă apuc să scriu uit că trebuie să ţin seama de unele lucruri, dar, după aceea, mai revăd, şi tai, mă gîndesc: "Dacă spun cuvîntul acesta, nu se supără cutare sau cutare?" Şi scriitorul trebuie să gîndească aşa: el trebuie să se gîndească nu numai că cuvîntul acesta sau la fraza aceasta este reuşita din punct de vedere literar şi va fi savurată; să se gîndească dacă aceasta nu va aduce, totuşi prejudicii, într-un fel sau altul, poporului nostru. Este adevărat eu sînt de acord că nu trebuie să facem din literatură un articol politic sau o cuvîntare politică - pentru că atunci nu avem nevoie de literatură; dar nici nu putem să uităm că literatura trebuie să ţină seamă şi de anumite lucruri, de condiţiile în care trăim şi ne dezvoltăm. Ar fi de dorit ca aceasta să o facă fiecare. Este bine şi va trebui să facem astfel încît dacă astfel de lucrări greşite ajung, totuşi, la editură, aceasta să atragă atenţia şi să explice autorului de ce nu publică asemenea lucrări şi să-l ajute să vadă ce nu este bine. Să nu se procedeze, - şi eu consider că, într-adevăr, trebuie hotărît să punem capăt acestei metode administrative - de a-i tăia din text, pe motiv că "eu consider că s-ar putea spune şi altfel" decît numai atunci cînd ceea ce se scrie acolo poate să aducă anumite prejudicii. Sînt convins că fiecare nu doreşte să provoace asemenea situaţii şi pornind de aici, sînt convins că vom şi găsi căile de soluţionare a problemelor. Tot aşa sînt de acord cu tovarăşii care au arătat: "Este, oare, posibil ca să mergem la formarea diferitelor grupuri şi diferitelor grupuleţe?" Nu vreau să folosesc cuvîntul de "clan", care s-a folosit aici, - dar grupuri şi grupuleţe care la un moment dat, să monopolizeze unele reviste, puţinele pe care le avem, şi să devină, într-adevăr, mai exclusiviste decît în 1950? Oare este just acest procedeu? Criticăm, pe drept cuvînt, că s-a procedat greşit atunci, dar pentru ce, sub altă formă, să repetăm? Şi mai cu seamă într-o formă care şi din punct de vedere ideologic este dăunătoare, pentru că propagă, îintr-o formă mai deschisă, nişte concepţii idealiste, cîteodată net reacţionare, chiar dacă sînt în domeniul literaturii, al artei sau al esteticii, pentru că şi în acest domeniu trebuie să avem grijă ce fel de concepţie avem. Şi aici eu, într-adevăr, împărtăşesc părerea acelor tovarăşi care au criticat revistele noastre literare. În el sînt lipsuri serioase. Împărtăşesc părerea tovarăşilor care au adus critici serioase criticii literare, criticilor noştri, pentru că, prin felul în care au orientat literatura, au adus, de asemenea, daune orientării ideologice. Şi de ce să nu o spunem, sînt de acord şi eu unele critici ale tovarăşului Simion în legătură cu presa de partid – deşi toată presa este de partid, nu există presă fără de partid în România, aşa cum nu există literatură fără de partid; trebuie să fie clar, tovarăşi, că atunci cînd vorbim de rolul conducător al partidului, înscris în Constituţie, înseamnă că rolul acesta de conducător cuprinde toate sferele activităţii, inclusiv presa. Desigur, depinde cum realizăm, cum înfăptuim acest rol conducător. Eu înţeleg rolul acesta conducător în sensul de orientare politică, ideologică, de a asigura ca în toate sectoarele de activitate să triumfe şi să se dezvolte concepţia noastră despre lume şi viaţă. De aceea, sînt de acord că chiar în presa directă a organelor noastre de partid, inclusiv în "Scînteia", şi chiar şi în "Lupta de clasă", tovarăşe Voicu77, nu întotdeauna s-a vădit o preocupare serioasă în direcţia aceasta, dar mai cu seamă în "Scînteia", ca să nu mai spun de presa Comitetelor Judeţene de Partid. Dar ce să mai vorbesc despre revistele judeţene literare, care sînt, într-adevăr, şi din punct de vedere literar şi din punct de vedere al orientării, de criticat foarte serios? Deci sînt lucruri care trebuie să le îndreptăm, să le analizăm.
Eu sînt, de asemenea, de acord cu critica la adresa Uniunii Scriitorilor, a conducerii Uniunii. Desigur, sînt şi unele probleme administrative, dar conducerea Uniunii nu de probleme administrative trebuie să se ocupe, ci de problemele îndrumării şi orientării ideologice, filozofice, ale literaturii noastre. Nu înţeleg prin aceasta ca să se apuce şi să discute cu fiecare scriitor de romane sau poezii, dar să organizeze dezbateri, colocvii asupra problemelor de bază, unde, sigur, se vor confrunta păreri. Nici nu se poate altfel şi trebuie să se confrunte asemenea păreri şi va trebui să ieşim cu o înţelegere clară, unitară, asupra orientării generale, care să ajute, într-adevăr, şi pe cei mai în vîrstă, şi pe cei de vîrstă mijlocie şi pe cei mai tineri să înţeleagă realităţile. Să-i ajute să se descurce, că mereu în viaţă intervin probleme. Vedeti, tovarăşi, noi, în această privinţă, nu facem ceva nou; în toată lumea problema aceasta a reciclării în ştiinţă, în tehnică, în învăţămînt, este o chestiune obligatorie. Dar ce credeţi că dumneavoastră, scriitorii, faceţi excepţie de la regula generală, tovarăşi? Că odată ce aţi terminat o universitate nu mai aveţi de învăţat nimic? Oamenii, savanţii, care au descoperit bomba atomică, vin şi învaţă. Au venit aici, au făcut declaraţii, au spus: "Domnule, am învăţat; multe am învăţat de la colocviul acesta". De ce, oare, scriitorii români consideră că ei nu mai au nimic de învăţat? Eu concep rolul Uniunii şi deci şi al Consiliului, să întocmească un proces serios, hai să nu-i spun de reciclare, ca să nu spuneţi că vă pun la rînd cu academicienii din domeniul tehnic, cu chimiştii, cu fizicienii, deşi pentru ei lucrurile acestea sînt aşa de înţeles şi vă spun drept nu pot fi criticaţi că sînt oameni care au un nivel de cultură mai scăzut. Sînt oameni în domeniul lor chiar, într-adevăr, cu descoperiri uriaşe, care pot să judece şi să aprecieze o poezie depinde fiecăruia ce poezie îi place – şi poate s-o critice. Poate să critice şi piesele lui Baranga, desigur, iar dacă Baranga n-o să accepte critica pieselor sale nu va mai fi dramaturg. Nu în sensul că n-o să-l lăsăm noi, dar pentru că, în momentul în care nu i se vor mai critica piesele de către cei care vin să le vizioneze, înseamnă că pe nimeni nu-l mai interesează piesele lui şi nici nu se mai duce să le vadă. Asta se va întîmpla! Şi aşa şi cu poezia şi cu un roman şi cu orice vreţi. Aceasta e problema, trebuie să înţelegem! Nu dispreţ şi nu concepţia că, ce poate înţelege omul din fabrică? Poate înţelege mult acela din fabrică şi cîteodată chiar foarte mult. Dacă nu scriem să înţeleagă acela din fabrică şi acela din Vrancea, atunci de ce scriem şi pentru ce scriem? Să ştiţi că ai să găseşti ţărani, chiar bătrîni, care să înţeleagă şi Luceafărul şi să-l interpreteze chiar cîteodată mai bine decît îl interpretează critica noastră literară, care trage nişte concluzii, pe care Eminescu, dacă le-ar auzi, cred că, nu ştiu, i-ar spune că îl rupe de sensul şi de realitatea pe care a înţeles-o Eminescu. Şi Mortua est. Nu ştiu, duceţi-vă să vedeţi că înţeleg muncitorii şi ţăranii foarte bine aceste probleme. Este o neînţelegere, şi nu numai o neînţelegere, ci un fel greşit de a judeca poporul nostru, clasa noastră muncitoare, ţărănimea noastră, dacă judecăm astfel.
De ce mă opresc asupra acestor lucruri, tovarăşi? Pentru că lucrurile acestea au fost spuse aici şi dacă sînt spuse de oameni care sînt chemaţi să scrie şi dacă ei au un asemenea fel de a judeca, sigur că nu pot scrie cum trebuie. Hai să discutăm şi aşa: Cum poate un scriitor, un poet, porni de la început de la ideea că el scrie poezie pentru cîţiva inşi? Păi, atunci pentru ce să-ţi editez lucrările? Ce pretenţii mai ai de la editură, de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste - mi se pare ca pe unii tovarăşi îi sperie cuvîntul acesta "educaţie socialistă" - ce,într-adevăr, pretenţii mai ai, domnule, să-ţi asigur tiraj? Dacă de la început spui, eu scriu pentru cei care or să mă înţeleagă, atunci, te rog, ţine-o acolo, în librărie, sau caut-o şi citeşte-o celor care vor să te înţeleagă. Eu înţeleg, un poet, un romancier, trebuie să-şi pună problema, de la început, ca să scrie ca să fie înţeles de cît mai mulţi. Şi marii scriitori, români şi străini, tot aşa au tăcut. Luaţi-i pe toţi! Şi pe Rebreanu, şi pe Sadoveanu, şi Coşbuc, ca să nu mai repet Eminescu şi ceilalţi. Toţi s-au gîndit şi au scris pe înţelesul poporului. Şi de aceea sînt citiţi şi astăzi şâi vor fi citiţi şi peste 50 şi 100 de ani, şi aşa mai departe. Eu aş ruga, tovarăşi, ca să înţelegem puţin mai realist, ca să zic aşa, problemele noastre că, pornind de la criticarea unor fenomene de dogmatism din trecut, sau de frica că nu cumva să se ajungă la nişte măsuri administrative - ceea ce nu este posibil şi nu se va întîmpla – să renunţăm şi să nu vedem ceea ce trebuie să devină literatură şi ceea ce doreşte partidul, conducerea sa, să realizăm în acest domeniu.
Este necesar şi aici, ca în toate domeniile, să fie şi o ordine în a scrie şi ordine în a gîndi. N-aş dori să mă refer la nimeni, dar eu am aici cîteva lucrări despre care s-a spus că au fost oprite. Politic nu reprezintă nimic sau aproape nimic, dar sînt scrise într-un mod atît de haotic, încît, să spun drept, dacă aş fi fost şi eu în locul redactorului acela, poate aş fi procedat la fel, cu singura deosebire că l-aş fi chemat pe autor şi i-aş fi spus: "Măi, tovarăşe, dacă eşti poet, ai puţin respect pentru cei care scrii, şi respect pentru hîrtia asta, că e muncită, costă bani, şi pune-te şi scrie într-o formă mai organizată, mai civilizată!" Şi eu cred că aş fi reuşit să ajung la un compromis, să zic aşa, pe jumătate, în aceste probleme. De aceea, este bine, tovarăşi, ca să nu încercăm, sub pretextul temei de întoarcere la trecut, să ocolim problemele de fond, care sînt puse în legătură cu orientarea şi dezvoltarea literaturii noastre. Nu ne întoarcem în trecut, nici nu putem să ne întoarcem – şi am răspuns, de altfel, atunci, în iulie, întrebărilor care s-au mai pus şi astăzi aici. Nu vrem să ne întoarcem la trecut. Vrem, dimpotrivă, să deschidem un cîmp larg spre viitor. Dar cîmpul ăsta larg nu-l putem deschide decît dacă înlăturăm din cale diferite obstacole, înclusiv obstacole ideologice, filozofice. Comunismul nu poate fi construit cu confuzii, cu tot felul de concepţii retrograde, înapoiate. S-a referit aici un tovarăş la faptul că, în definitiv, cînd plantezi o livadă, o laşi să crească. Este adevărat, dar dacă în livadă apare un mărăcine, orice inginer agronom sau tehnician se apucă, de cum a răsărit, să-l taie, pentru că, dacă nu-l taie, mărăcinele îi pune în pericol toată livada – şi el, ca bun îngrijitor al livezii, ca specialist sau chiar ca simplu tehnician sau chiar dacăa n-are nici o şcoală şi a îngrijit din moşi strămoşi pomii – ştie că trebuie să facă curăţirea de mărăcini şi de uscături, dacă vrea să aibă o livadă care să dea fructe bune, care să poată asigura şi consumul lui şi consumul populaţiei, că se gîndeşte să şi vîndă, să cîştige ceva şi el, şi să poată să şi exporte. Deci şi în literatură e acelaşi lucru. Noi trebuie să creăm posibilitatea ca în această mare familie a scriitorilor, fiecare să poată scrie în stilul, în limbajul său, desigur, ţinînd seama de concepţia noastră. Dacă, totuşi, apar uscături sau mărăcini, vă rog să nu se simtă nimeni jignit, dar spun tot aşa. Ce trebuie să facem, tovarăşi? Să lăsăm să se dezvolte aceste uscături şi să punem în pericol pomul sau livada? Sau să acţionăm, sigur, deocamdată nu cum acţionează grădinarul - el îl taie şi a rezolvat problema radical -, dar prin măsuri educative, prin măsuri respective de a feri societatea de asemenea influenţe.
Deci, pornind de la înţelegerea justă a rolului literaturii la dezvoltarea culturii, a conştiinţei socialiste, rol tot mai important care va creşte în viitor, de la cerinţele literaturii care trebuie să servească permanent poporul, cauza socialismului şi comunismului. Sîntem pentru cele mai largi posibilităţi de exprimare, în cele mai diverse forme, dar în acest spirit! Dacă asupra acestui lucru există claritate, apoi, tovarăşi, eu nu vreau să mă mai refer la altele, pentru că celelalte probleme vor trebui analizate. Va trebui să lichidăm o serie de neajunsuri în funcţionarea aparatului, în organizarea noului comitet. Consiliul de Cultură şi Educaţie Socialistă, care nu îşi propune să se ocupe numai - sau îndeosebi - de literatură, ci de totalitatea activităţii organismelor educative, începînd cu căminul cultural şi echipa din comună, din fabrică, şi cu toate mijloacele pe care le avem la îndemînă. Şi toate trebuie să servească educaţiei socialiste. În complexitatea acestor mijloace îşi are locul şi rolul său şi literatura; ea trebuie să se încadreze în această complexitate, să meargă - hai să folosesc şi eu un termen militar - în pas cadenţat cu toate celelalte sectoare de activitate. Ar fi de dorit să meargă chiar ceva înainte - ţinînd seama că ea, prin lucrările sale, deserveşte şi celelalte sectoare de activitate - deci să pună la îndemînă unele mijloace care să ajute celelalte sectoare. De aceea nu trebuie să spunem: De ce, oare, intră în Consiliul ăsta şi armata?" Intră şi armata pentru că unul din rolurile principale ale armatei este educaţia tînărului şi ea consumă, de altfel, să ştiţi, o bună parte. Mulţi dintre dumneavoastră scrieţi, probabil, pentru armată - şi ştiţi acest lucru foarte bine. Dar, oare, nu e nevoie ca cel care consumă opera de artă sau care se ocupă de problemele acestea ale educaţiei să-şi spună cuvîntul în forumul acesta general al îndrumării? Sau sindicatele, care au un mare rol în educarea muncitorilor, şi aşa mai departe. Deci, noi am căutat să creăm un organism al educaţiei socialiste, care să înglobeze totalitatea sectoarelor sociale din ţara noastră, pentru că toate acestea îşi au rolul lor în ansamblul general, asigurînd reprezentarea uniunilor şi a sectoarelor respective de creaţie, care îşi au, de altfel însă, organismele proprii. Am dori ca aceste organisme proprii, cum este şi al Uniunii Scriitorilor, să fie mai active, să acţioneze pentru a asigura unirea tuturor forţelor din domeniul literaturii, în drumul acesta foarte complex, dar foarte mareţ, de a pune bazele unei educaţii înaintate a omului societăţii româneşti. Atunci vom putea spune că ne facem datoria, că contribuim la dezvoltarea şi înflorirea naţiunii noastre socialiste! Restul, putem face declaraţii, tovarăşi, astăzi nimeni nu mai judecă după declaraţii: faptele vorbesc şi eu sînt de acord aici cu cei care au luat cuvîntul că trebuie să vedem faptele: vorbele, pînă la urmă, tovarăşi, nu servesc aproape la nimic, dacă nu sînt urmate de fapte. Ceea ce vrem noi este ca fiecare scriitor, fiecare om de litere, să servească, prin lucrările sale poporul, socialismul, să-şi servească naţiunea. Atunci el va fi apreciat ca atare; îl vom judeca, într-adevăr, nu după vorbe, ci după fapte.