The Economist: Pentru cine este bună Legea Lustraţiei?

12:45 • The Economist analizează tema lustraţiei, într-un articol dintr-o suită dedicată extinderii UE, remarcînd, inclusiv în cazul României, procesul anevoios şi sugerează că încrederea între statele membre ar fi fost consolidată, dacă deschiderea arhivelor comuniste ar fi fost o condiţie de preaderare.

NEDUMERIRI. Într-un articol pe tema lustraţiei în Europa, intitulat "Îngropaţi ciocanele sau...vă ascuţiţi topoarele?", revista britanică încearcă să răspundă la întrebarea: Contează oare dacă în vîrful ierarhiei Uniunii Europene sunt incluşi oameni care au greşit cîndva, în trecutul lor, sau care s-au îmbogăţit în timpul unor regimuri detestabile? Mai mult de jumătate dintre liderii care fac parte în prezent din Consiliul European, organismul ce guvernează Uniunea cu 27 de membri, au trăit la un moment dat sub dictatură şi nu toţi au fost de partea binelui. UE a inclus noi democraţii în rîndurile sale. De fapt, la aproape două decenii după căderea Zidului Berlinului, fostele naţiuni comuniste au o perioadă mai mare în care au experimentat alegerile libere decît aveau Grecia, Spania sau Portugalia cînd s-au alăturat Uniunii în anii '80, constată The Economist. Adesea efectul a fost pozitiv, aducînd în prim-plan oameni care ştiu cu adevărat ce înseamnă libertatea. Actualul şef al diplomaţiei Uniunii, Javier Solana, a fost un socialist ilegalist în timpul Spaniei lui Franco. Preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, era un maoist de 18 ani cînd a venit revoluţia în Portugalia (el i-a incendiat, de altfel, maşina rectorului universităţii sale). Cancelarul german, Angela Merkel, a crescut în fosta Germanie de Est, dar cînd dosarul ei de la STASI a fost făcut public s-a dovedit că este "curată". În primii ani de după 1989, majoritatea celor zece noi state membre, foste comuniste, au adoptat legi pentru deschiderea arhivelor poliţiei secrete, aşa cum s-a întîmplat în fosta Germanie de Est. Unele ţări au mers mai departe, punînd cu ajutorul dosarelor serviciilor secrete bazele unei politici de lustraţie care i-a vizat pe înalţi funcţionari publici, politicieni, judecători. Dar asemenea legi adesea au fost făcute mai puţin aspre decît se prevedea iniţial sau au fost chiar subminate, iar rezultatele au fost amestecate.

LUSTRAŢIA, INCOMODĂ PENTRU TOŢI. Oficial, UE nu este interesată de trecutul politic sau moral al liderilor naţionali atît timp cît acţiunile acestora nu încalcă legea. Ţărilor candidate li s-a spus să-şi reformeze sistemul juridic şi să-şi creeze agenţii independente anticorupţie. Însă deschiderea dosarelor poliţiei secrete sau a interzice foştilor agenţi să ocupe funcţii publice nu a fost niciodată o precondiţie pentru aderare. Cu criminalii de război lucrurile stau altfel, în condiţiile în care, pentru a deveni membre, Croaţiei, Serbiei şi celorlalte state din fosta Iugoslavie li se cere cooperare deplină cu Tribunalul Internaţional de la Haga. Pentru cetăţenii noilor state membre linia care să facă distincţia între corupţie şi legăturile cu fosta poliţie secretă este neclară. Oligarhii care au beneficiat de pe urma primilor ani ai privatizării sunt suspectaţi în general că au avut, cel puţin, conexiuni bune cu serviciile de informaţii ale vechiului regim. Ce implică toate acestea pentru UE?, se întreabă The Economist. Unii spun că nimic, argumentînd că după 20 de ani este prea tîrzie o revizuire a trecutului. "Peştii mari" s-au asigurat de mult că dosarele lor au dispărut din arhivele poliţiei secrete, iar în spatele apelurilor de azi în favoarea lustraţiei stau de obicei motivaţii de tip reglări de conturi sau lupte între diferite grupări. În plus, cine poate fi sigur că dosarele conţin adevărul? Un bun argument împotriva lustraţiei este că era privatizărilor este acum în mare parte încheiată. Foştii agenţi şi-au transformat de mult legăturile lor cu poliţia secretă în avuţie şi în forme de influenţă care să nu implice funcţii publice şi care nu pot fi atinse de lustraţie, spune Gheorghi Stoicev, şeful filialei din Bulgaria a grupului de reflecţie Institutul pentru o Societate Deschisă. Alţii observă că fostele ţări comuniste nu sunt singurele care şi-au trimis "oamenii răi" la reuniunile ministeriale de la Bruxelles sau care tergiversează reglementarea trecutului. De pildă, a fost nevoie de mai mult de 50 de ani pentru ca Maurice Papon, ministru francez al bugetului în anii '70, să fie condamnat pentru organizarea deportării evreilor francezi din timpul războiului. Pe de altă parte, sunt cunoscute legăturile strânse dintre mafie şi politica italiană, mai scrie The Economist. Şi totuşi, există un apetit pentru o mai mare transparenţă. În martie, patru oficiali din Ministerul ceh de Interne au fost nevoiţi să demisioneze din cauza legăturilor cu fosta poliţie secretă. Presa din Cehia a dezvoltat recent o apetenţă pentru a cerceta dosarele celebrităţilor şi animatorilor. În general, cehii au făcut o treabă bună deschizîndu-şi dosarele. La puţin timp după dezmembrarea Cehoslovaciei în 1993, cehii au dat acces la arhive celor care au fost spionaţi, iar în 2003 au publicat o listă cu 75.000 de agenţi şi informatori. Potrivit unei legi a lustraţiei, cîtorva mii de persoane li s-a interzis accesul la funcţii publice. În Slovacia, condusă cea mai bună parte a anilor '90 de autocratul Vladimir Meciar, a durat pînă în 2004 pentru ca dosarele să fie deschise cu adevărat. Slovenia şi-a "îngropat" pe tăcute trecutul comunist după ce s-a desprins de Iugoslavia, iar ministrul ei de externe, Dimitrij Rupel, a declarat anul trecut că unitatea naţională este pusă mai presus decît examinarea greşelilor trecutului. Statele baltice, foste republici sovietice, şi-au văzut majoritatea dosarelor KGB dispărînd la Moscova, iar în privinţa deschiderii arhivelor care le-au mai rămas au fost dispute în Letonia, Estonia şi Lituania. Un grup de foşti agenţi KGB au dat în judecată Lituania la Curtea Europeană a Drepturilor Omului reclamînd legea care le interzicea să fie angajaţi atît în sectorul public, cît şi în cel privat. Curtea a decis că interdicţia în sectorul public poate rămîne, dar trebuie să li se dea voie să lucreze în sectorul privat. În Ungaria, abia în 2004 a fost adoptată legea privind deschiderea deplină a arhivelor securităţii de stat. Chiar şi aşa, legea permite ca numele agenţilor să fie păstrate secrete pentru a proteja "securitatea naţională" din prezent. Prima lege de lustraţie formală din Polonia, din 1997, a fost "foarte, foarte slabă", spune Andrzej Paczkowski, şef al Institutului Naţional al Memoriei, explicînd că ea a alimentat suspiciunile publicului că reţele dubioase şi comploturi sunt responsabile pentru "relele" vieţii postcomuniste, începînd cu rata mare a şomajului pînă la privatizările păguboase. Cînd partidul de centru-dreapta al lui Lech şi Jaroslaw Kaczynski a venit la putere în 2005, acele suspiciuni reprimate au explodat. O nouă lege a lustraţiei a vizat verificarea a nu mai puţin de 700.000 de polonezi, inclusiv jurnalişti, consilieri locali şi profesori de liceu. Raza de acţiune a legii a fost redusă considerabil de Curtea Constituţională, însă circa 100.000 de oameni încă sunt verificaţi. În România, abia în 2006 dosare-cheie ale Securităţii şi cartoteci au fost înmînate unui institut independent. Anul acesta guvernul a fost nevoit să dea o ordonanţă de urgenţă pentru a menţine institutul funcţional, după ce un tribunal a decis că activitatea acestuia este ilegală, ceea ce ameninţa anularea miilor de investigaţii deja întreprinse. Campania pentru deschiderea dosarelor din Bulgaria de asemenea a fost anevoiaosă, spune Hristo Hristov, jurnalist de investigaţii din Sofia şi autor al unei cărţi. "Lustraţia este de obicei un subiect popular în rîndul politicienilor, cînd sînt în opoziţie", a observat el. Diferitele arhive de spionaj ale Bulgariei încă nu au fost predate unei comisii independente (deloc plauzibil, guvernul spune că încearcă în continuare să găsească o clădire suficient de mare). Cu toate acestea, unele nume au ajuns la cunoştinţa publicului. Un raport parlamentar spunea, în martie, că unul dintre cinci miniştri care s-au aflat în funcţie după 1990 a colaborat cu serviciile secrete comuniste. Preşedintele Bulgariei, Gheorghi Părvanov, a fost menţionat anul trecut ca fiind colaborator. El a spus că a fost abordat pentru a edita o carte şi nu şi-a dat seama că avea de-a face cu agenţi.

PRAFUL ADUCE UITAREA. Trecerea timpului s-ar putea să ajute. În Slovacia, întîrzierile în deschiderea arhivelor a însemnat că adevărul a ieşit la iveală "într-un moment în care i-am putut face faţă", după cum a sugerat Miroslav Beblavy de la Institutul Slovac de Guvernare. A făcut ca răul acelor timpuri să fie "tangibil" pentru noua generaţie, explică expertul slovac. Cei care au fost numiţi informatori nu a trebuit să mai fie urîţi, a argumentat el. Dar după citirea dosarului cuiva "e foarte greu să-i mai respecţi", a adăugat Beblavy. În ceea ce priveşte UE, cel mai bun argument pentru a face presiuni în vederea deschiderii arhivelor comuniste în cele mai noi membre ale Uniunii ar fi unul al raţionamentului invers. Cu siguranţă, blocarea deschiderii dosarelor poliţiei secrete ale unui regim dictatorial defunct spune ceva incomod despre serviciile de securitate şi politicienii din respectiva ţară. Iar ţările membre trebuie acum să aibă mai multă încredere reciprocă decît înainte în sistemele lor juridice şi de securitate, pentru că în domeniul justiţiei penale UE s-a dotat cu noi instrumente, mai ambţioase. De pildă, mandatul european de arestare emis de un judecător dintr-o ţară trebuie să fie aplicabil mai mult sau mai puţin automat în celelalte state UE. Ceea ce prespune un mare salt de încredere, conchide The Economist.