Actele de naştere ale "Micului Paris”

"Micul Paris", icoana vechiului Bucureşti, supravieţuieşte în edificiile impozante, răsărite dintr-o estetică altoită, cândva, pe trunchiul gânditrii arhitectonice occidentale. Acum, doar cei pasionaţi de istorie mai ştiu că înainte de a căpăta viaţă, fiecare dintre acestea a fost un proiect aprobat prin documente oficiale, semnate adeseori de mai marii vremii. Păstrate cu sfinţenie în arhive, acestea sunt, în realitate, "actele de naştere" ale "Micului Paris".

"Micul Paris", imaginea idealizată a vechiului Bucureşti. Pentru nostalgicii care i-au apucat anii de glorie acest nume este acum doar "oraşul din amintire". Pentru cei puţini care mai au timp şi chef să privească în jurul lor, ceva mai sus de nivelul asfaltului, vestigiile vii ale Micului Paris supravieţuiesc într-o mulţime de edificii impozante, ridicate în vremurile de altă dată. Astăzi, cele mai multe dintre ele adăpostesc instituţii oficiale. Dar în nomenclatoarele oficiale sunt numite chiar şi acum, "Palate". Şi, oricât ar fi ele de reprezentative, actele de "naştere" ale acestor repere urbane, sunt acum accesibile doar celor pasionaţi de reînvierea istoriei recente a României. Iar unul dintre aceştia este profesorul Nicolae Noica, fost ministru al Lucrărilor Publice şi Administraţiei Teritoriale, unul dintre marii noştri specialişti în istoria construcţiilor publice. Dar şi un pasionat căutător de "comori" ale trecutului pe care le găseşte scormonind prin vechile arhive. Iar rezultatul muncii sale şi a colaboratorilor lui s-a adunat, cu trudă, în câteva cărţi de referinţă privitoare la acest subiect.

MODERNIZAREA
Venirea pe lume a Micului Paris s-a petrecut treptat, pe timpul lungii domnii a regelui Carol l. Înaintea lui, principele Alexandru Ioan Cuza reuşise să realizeze, în cea mai mare parte, modernizarea instituţională Principatelor Unite. Dar modernizarea propriu-zisă a Capitalei avea să vină ceva mai târziu, pe parcursul câtorva decenii deosebit de dinamice.

Mijlocul secolului al XlX-lea este perioada care a marcat momentul de început al unui ev nou, în care Bucureştiul începuse să iasă din tiparul moştenit de pe vremea fanarioţilor. Perioadă deosebit de dinamică în cursul căreia tinerii plecaţi la studii în marile centre universitare europene s-au întors aducând cu ei gusturile şi viziunile estetice ale unui Occident care începuse deja să-şi revendice rolul de "centru" mondial al civilizaţiei. Iar aici, acasă, vechea amprentă urbanistică orientală care făcea Bucureştiul să pară un mic "Stambul" îşi trăia ultimii ani de agonie. Uliţele înguste şi întortocheate dispăreau rând pe rând lăsând în locul lor bulevarde şi străzi drepte şi din ce în largi. Deja expirate în utilitatea lor, vechile hanuri şi conacele marilor boieri erau înlocuite de edificii moderne, mult mai impozante şi mai rafinate. În acelaşi timp erau vremurile în care Bucureştiul devenise unul dintre cele mai importante oraşe din toată Peninsula Balcanică. Şi nu era aproape cu nimic mai prejos decât orice altă capitală europeană.

"ATENEUL"
Pentru cei mai mulţi dintre noi "Ateneul Român" este doar locul în care se desfăşoară cele mai importante evenimente artistice. Dar şi locul de o stranie frumuseţe şi rafinament unde au concertat, de-a lungul vremurilor, unele dintre cele mai mari nume ale lumii muzicale internaţionale. Şi tot legat de el,  doar unii dintre noi îşi mai reamintesc despre anunţul mobilizator "Daţi un leu pentru Ateneu". Şi mai puţini mai sunt cei care ştiu cum a apărut acest monument pe harta Bucureştiului.

În cartea sa "Lucrări publice din vremea lui Carol l", profesorul Nicolae Noica ne arată că, înainte să apară pe lume, sediul artelor a fost mai întâi o iniţiativă civică şi o instituţie culturală. Încă din 1865, s-a înfiinţat "Societatea Ateneul Român", al cărei iniţiator a fost savantul şi omul politic Constantin Esarcu. Ceva mai târziu, ideea de a construi un local dedicat special Ateneului, a căpatăt viaţă printr-o donaţie generoasă făcută de boierul cărturar Scarlat Rosetti. Acesta visa la o mare bibliotecă naţională care să fie, în acelaşi timp, un edificiu monumental "dedicat Artei şi Ştiinţei". Deşi era o sumă imensă pentru acele vremuri, când moneda naţională avea acoperire în aur, cei 200.000 de lei oferiţi de Rosetti s-au dovedit, până la urmă, a nu fi de ajuns. Mai era nevoie de încă 500.000 de lei. Motiv pentru care s-a apelat la cele mai diverse forme de strângere a acestei sume. Iar pe atunci, spre deosebire de zilele noastre, puternicii zilei ştiau cum să facă rost de bani.

La început s-a organizat o loterie publică naţională, ale cărei bilete costau un leu. Apoi, în seara de 30 noiembrie 1885, la Teatrul Naţional a fost organizat un bal de caritate unde au participat reprezentanţii înaltei societăţi. VIP-urile vremii au cumpărat 12.3000 de bilete emise de loterie. Tot acolo s-a lansat cunoscutul îndemn "Daţi un leu pentru Ateneu". Suma a fost completată prin alte donaţii făcute de oameni cu dare de mână din toată ţara.

Următoarea problemă care trebuia rezolvată după strângerea banilor necesari a fost găsirea unui spaţiu pentru viitorul sediu al instituţiei. Terenul a fost cumpărat la 21 iunie 1896, iar vânzătorul a fost Societatea Ecvestră Română. Iniţial, pe acel loc ar fi trebuit să se construiască "un circ cu manegiu de cai". Anteproiectul noului edificiu a fost realizat de Albert Galleron, primul arhitect francez care a lucrat, oficial, în ţara noastră. Ulterior, proiectul acestuia a fost avizat de arhitecţii români Alexandru Orăscu, Ion Mincu, I. N. Socolescu, Grigore Cerkez şi inginerul constructor N. Cucu Starostescu.

Construcţia propriu-zisă a Ateneului a fost executată în două etape. Prima, între 1896 şi 1889, a cuprins construcţia corpului principal al clădirii, deasupra căreia se înălţa celebra cupolă. Cea de-a două etapă s-a întins între 1893 şi 1897. În ambele faze de construcţie s-au aplicat soluţiile şi procedurile cele mai moderne ale vremii. Iar deschiderea oficială a "Ateneului Român" a avut loc, printr-o conferinţă culturală, în seara zilei de 14 februarie 1888. 

BANCA NAŢIONALĂ
La sfârşitul secolului al XlX-lea, dinamica dezvoltării economice a României a început să impună înfiinţarea unei noi instituţii: Banca Naţională. Primul său gurvernator a fost Ion Cîmpineanu. Dar adevăratul ei ctitor a fost însă Eugeniu Carada, unul dintre cei mai stranii şi puternici oameni din lumea politică a vremii. În anul 1880, el a fost însărcinat de prim-ministrul Ion C. Brătianu să organizeze banca, instituţie căreia, ulterior, i-a şi fost guvernator între 1883 şi 1910. Clădirea s-a ridicat pe terenul pe care, cândva, funcţionase vechiul han Şerban Vodă. Proiectarea edificiului a fost încredinţăt arhitecţilor francezi Cassien Bernard şi Albert Galleron. În aprilie 1883, proiectul a fost examinat, la fel ca şi în cazul Ateneului, de către membrii unei comisii naţionale, formate din arhitecţi şi ingineri constructori români. În acest caz a fost vorba despre Gheorghe Duca, Constantin Olărescu şi Nicolae Cerkez. Ulterior, lucrările au fost executate de mai multe societăţi române specializate în construcţii. "Actul de naştere" oficial al Băncii Naţionale este un document emis "Astăzi, a douăsprezecea zi a lunii lui iulie anul una mie opt sute optzeci şi patru al erei creştine / Sub domnia Majestăţilor lor Regelui Carol l şi Reginei Elisabeta". De proporţii de-a dreptul monumentale, edificul Băncii Naţionale a fost ridicat în mai multe etape. Prima, între anii 1929-1930, urmată de o a doua, întinsă peste două regimuri politice, între 1940 şi 1950.

PALATUL ZEIŢEI JUSTIŢIA
Prima dată când s-a pus problema existenţei în Bucureşti a unui Palat de Justiţie a fost în 1859. Adică anul când s-a şi emis un decret domnesc prin care se stabilea ridicarea palatului pe terenul pe care, în vremea când Principatele Române erau conduse pe baza Regulamentelor Organice, funcţionase Curtea Judecătorească. Dar, din cauza unor dificultăţi de ordin financiar, lucrările au demarat abia în anul 1878.

Terenul ales a fost cel din faţa Bisericii Domniţa Bălaşa. Proiectarea edificiului a fost încredinţată arhitectului Albert Ballu. Printr-o lege emisă la 19 august 1886 Guvernul a oferit Ministerului Justiţiei un credit de 5.200.000 de lei. Lucrările de construcţie a Palatului au început însă abia în 1890. Conducerea acestei lucrări de mare anvergură a fost încredinţată arhitectului român Ion Mincu, care a fost coordonat de către o comisie compusă din alte mari nume ale arhitecturii naţionale. Ziua de 7 octombrie 1890 este data oficială la care s-a pus piatra de temelie a Palatului de Justiţie.

După cum se obişnuieşte în asemenea împrejurări, actul de naştere al edificiului a fost un edict semnat de "Noi, Carol l / Din graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională / Rege al României / În al XVl-lea an al domniei noastre, (....) împreună cu augusta Noastră soţie, Regina Elisaveta". Documentul a fost întocmit în trei exemplare. Primul, introdus într-un recipient metalic, a fost îngropat în fundaţia clădirii. Cel de-al doilea a fost depus la Arhivele Naţionale, iar al treilea în arhivele Ministerului de Justiţie. Executate sub directa coordonare a inginerului Nicolae Cuţarida, lucrările de construcţie a Palatului de Justiţie au durat din 1890 în 1895.

CASA BANILOR
Acum, când trecem pe lângă el, noi îi spunem simplu "CEC"-ul. Este prescurtarea unui alt nume: Casa de Economii şi Consemnaţiuni. În acte, instituţia s-a înfiinţat în 1864, printr-o lege semnată de Alexandru Ioan Cuza.

Dar, timp de câteva decenii, instituţia a funcţionat prin diferite alte clădiri din Bucureşti. Lucrările de construcţie a actualului sediu CEC au demarat la 8 iunie 1897, dată la care s-a pus şi piatra sa de temelie. Care a închis în interiorul său un alt "act de naştere". Numit "Act de fundare", documentul este un adevărat act de conştiinţă ale cărui spuse ar trebui să fie valabile şi în zilele noastre.

Început cu formula clasică: "Noi, Carol l / Prin graţia lui Dumnezeu şi Voinţa Naţională / Rege al României / La toţi de faţă şi viitori sănătate", documentul continuă astfel: "Văzut şi dovedit este temeiul graiului străbun, că bogăţia Ţării, a domnitorilor ei tărie este. Cu adevărat, acel popor ce se deprinde a munci şi a nu împrăştia din cele ce adună, acela creşte şi se întăreşte şi se pune la adăpostul nevoilor, când ele se ivesc". Iar mai departe se spune: "Dorit-am noi mai târziu, ca de curând înfiinţata Cassă de Economii să nu fie nu numai locul unde fiecare român să-şi poată depune, spre rodire ori numai în păstrare cu bună credinţă avutul său, ci încă şi un loc unde să-şi poată da în păstrare, cu bună rodire, până şi cele mai mici economii, ca din cele mai nebăgate în seamă sume de bani să se înjghebe, prin cumpănire şi economie, averi mai importante".

Câte deosebire faţă de sloganurile post-decembriste care ne îndemnau să dormim liniştiţi pentru că, unul sau altul au grijă de banii noştrii. Dar şi faţă de eventaiul de bănci create, în vremurile noastre, special pentru a se prăbuşi, luând cu ele în neant economiile naivilor care s-au încrezut în ele. Practic, lucrările de construcţie a Palatul CEC s-au încheiat în anul 1900.

PALATUL AGRICULTURII
Sediul Ministerului Agriculturii este considerat, şi acum, una dintre cele mai frumoase şi rafinate clădiri din Bucureşti. Ca instituţie, acest minister s-a înfiinţat în 1883, sub numele de "Ministerul Agriculturii, Comerţului şi Domeniilor", printr-o lege introdusă în Parlament de către I.C. Brătianu. Sediul său, în care Ministerul Agriculturii funcţionează şi în zilele noastre, a fost construit în 1895, în stil renascentist, după planurile arhitectului francez Louis Pierre Blanc. "Actul de naştere" al acestui superb edificiu este emis "În timpul domniei Majestăţii Sale Carol l / Rege al României / În al 16-lea an al domniei sale şi în al 13-lea al Regalităţii".  Mai jos, documentul se constituie într-o adevărată pagină genealogică a Casei Regale Române. Alături de monarh, actul este semnat de "Augusta sa soţie M.S. Regina Elisabeta, iar moştenitor presumtiv al coroanei A.S.R. Principele Ferdinand / Augusta sa soţie fiind A.S. Regală Principesa Maria iar fiu al A.L. Regale / Principele Carol".

PALATUL BURSEI
"Un monument de o majestate simplă şi frumoasă, cu o faţadă grandioasă şi vie" - sunt vorbele de laudă prin care cunoscătorii defineau o altă bijuterie a Capitalei. Acum, noi o cunoaştem ca Biblioteca Naţională. Dar, la vremea când a fost construită i se spunea "Palatul Bursei şi al Camerei de Comerţ".

Construită în stil baroc, aceasta clădire superbă este decorată cu frontoane rotunde, cornişe întrerupte de mansarde cu lucarne. Lucrările ei de construcţie au început în 1908 şi s-au încheiat la 7 mai 1911, când la inaugurarea ei a participat şi regele Carol l. Dar, actul de naştere al acestui edificiu a fost semnat de către "Noi, Ferdinand, principe moştenitor al Tronului României, împreună cu scumpa Noastră soţie Alteţa sa Regală Principesa Maria", în calitate de reprezentanţi ai Regelui Carol şi a Reginei Elisabeta. Lucrările de construcţie au fost încredinţate firmei de arhitectură Domenico Costa şi Luigi Forabosco. Iar cheltuielile totale s-au ridicat la aproximativ 800.000 de lei-aur.

Cele enumerate mai sus, sunt doar câteva dintre bijuteriile arhitectonice care au făcut ca Bucureştiul să fie numit cândva "Micul Paris". Lista lor este însă incompletă fără enumerarea altor edificii la fel de subtile şi rafinate. Printre acestea, sediul actual al Primăriei Municipiului Bucureşti, care s-a numit cândva Palatul Ministerului Lucrărilor Publice, ori fostul sediu al Institutul Geologic, superba clădire de vizavi de Muzeul Grigore Antipa, care astăzi adăposteşte Muzeul Naţional de Geologie. Nu ar trebui uitat nici fostul "Muzeu Naţional" devenit în zilele noastre "Muzeul Ţăranului Român".

Şi nici Palatul Universităţii Bucureşti, dat în folosinţă la 14 decembrie 1869. Toate au fost instituţii civlie cu destinaţie mai ales culturală şi uneori administrativă. Dar lor li s-au adăugat şi edificii eclesiastice, dintre care, de departe se evidenţiază Biserica Domniţa Bălaşa. Vechiul lăcaş de cult fusese construit cândva pe la 1742 de către una dintre fetele domnitorului martir Constantin Brâncoveanu. Ajunsă în paragină, ctitoria ei a fost dărâmată însă în anul 1881 şi reconstruită sub actuala sa formă în 1885.

URMAŞI FĂRĂ DE GLORIE
Toate la un loc şi fiecare în parte, aceste edificii neasemuite alcătuiesc zestrea de suflet a Bucureştiului din zilele noastre. Un Bucureşti urâţit şi sărăcit de furia demolatoare a lui Nicolae Ceauşescu. Furie continuată însă chiar şi după dispariţia "Măreţului Cârmaci", prin indolenţa autorităţilor şi dorinţa nebună a "dezvoltatorilor imobiliari" care, în zilele noastre se dau peste cap să le înlocuiască cu "bloace" insipide din sticlă şi oţel.