ARME DE FOC: Puşca

Aceste arme au schimbat, de-a lungul secolelor, strategiile de război şi metodele de luptă ale infanteriştilor. Puştile, asemenea pistoalelor, au fost îmbunătăţite permanent, atât din punctul de vedere al aspectului, cât şi al mecanismelor de aprindere.

În Europa, povestea acestei arme de foc portativă şi individuală cu patul de lemn şi ţeavă lungă începe la jumătatea secolului al XIV-lea, când se folosea un fel de "tun de mână", care funcţiona pe baza prafului de puşcă. Trăgătorul care utiliza această armă nu putea însă să utilizeze ambele mâini pentru a fixa traiectoria glonţului, deoarece praful de puşcă trebuia aprins cu ajutorul cărbunilor aflaţi, alături, pe o tigăiţă.

Primul mecanism reprezentativ pentru istoria puştilor a fost cel cu fitil, deoarece a eliminat impedimentul manevrării armei. Puştile confecţionate pe baza acestui mecanism, apărute la jumătatea secolului al XV-lea, aveau avantajul de a oferi trăgătorului posibilitatea de a-şi concentra privirea asupra ţintei, fără să fie distras de aprinderea prafului de puşcă.

Puştile europene cu fitil foloseau un sistem simplu, format, la capătul pârghiei de metal denumită serpentină, dintr-un cârlig căruia îi era ataşat un fir de bumbac răsucit aprins. În urma acţionării unui al doilea cârlig, serpentina determina coborârea fitilului în locaşul prafului de puşcă. Un tip de astfel de puşcă este archebuza, utilizată între secolul al XV-lea şi al XVII-lea. Aceasta a fost îmbunătăţită în secolul al XVI-lea prin adaptarea mecanismului de aprindere cu rotiţă, transformându-se astfel în prima armă cu aprindere proprie. Modelul de aprindere cu rotiţă poate fi comparat cu cel al brichetelor din zilele noastre, deşi mecanismul în sine era mai complex. Archebuzele aveau, în general, un suport de metal la gura ţevii, pentru ca arma să poată fi sprijinită în momentul tragerii, astfel fiind micşorat impactul reculului.

Tot în secolul al XVI-lea a apărut şi o alternativă pentru archebuză. Muscheta avea principalul avantaj de a lansa încărcătura mai grea, care puteau penetra armurile archebuzierilor, deoarece o dată cu evoluţia armelor de foc s-au dezvoltat şi metodele de protecţie a infanteriştilor. Gloanţele muschetei reuşeau să străpungă aceste armuri, însă arma propriu-zisă devenise, de asemenea, mai grea. Din această cauză trăgătorii au renunţat treptat la armură pentru a se putea mişca mai rapid, dar, datorită acestui sacrificiu, erau plătiţi dublu în comparaţie cu lăncierii aflaţi în primele rânduri. În ceea ce priveşte evoluţia mecanismului de aprindere, tot la începutul secolului al XVI-lea, a apărut sistemul cu placă de cremene. O variantă a muschetei a fost baioneta, utilizată pentru prima dată în secolul al XVII-lea, în armata franceză. Ataşarea lamei în vârful muschetei a venit ca o soluţie pentru lupta armată a infanteriştilor aflaţi foarte aproape unul de celălalt, deoarece în această situaţie traiectoria glonţului era greu de stabilizat.

Muschetele au fost utilizate până la jumătatea secolului al XIX-lea, mecanismul lor de aprindere fiind îmbunătăţit pe măsură ce se descopereau noi astfel de sisteme, mecanismul cu percuţie înlocuind, la final, sistemul cu cremene. Aceasta a fost prima metodă de dare a focului prin explodarea unui detonator chimic ce avea în componenţă fulminat de mercur.


PUŞCA AUTOMATĂ
Primele modele ale mitralierelor au fost fabricate în Franţa şi Germania, la începutul secolului al XX-lea, fiind utilizate pe frontul de vest în timpul primului război mondial. Aceste arme erau iniţial manevrate cu ajutorul unei manivele pentru a trage un număr mare de gloanţe pe minut. Majoritatea armelor automate din zilele noastre au opţiunea de a fi transformate în arme semi-automate pentru a fi prevenită irosirea muniţiei. Mitralierele au fost importate şi de ţara noastră încă din timpul primei conflagraţii mondiale. Numai în anul 1917 armata română a fost echipată cu 1.760 de mitraliere şi 150.000 de puşti.