Aventura Tiparului

500 de ani de tipar românesc şi o istorie mult mai veche a imprimării textelor pe suporturi de pergament şi apoi hârtie. ZOOM vă invită la o călătorie în trecut pentru a descoperi istoria ascunsă în paginile primelor cărţi tipărite pe teritoriul nord-dunărean.

Povesta tiparului începe în antichitatea chineză, acest popor cunoscând încă de atunci diverse metode de imprimare a literelor pe pergament şi hârtie. A fost nevoie, însă, de trecerea multor sute de ani până când Occidentul să aibă parte de propria invenţie a tiparniţei, creaţie a secolului al XV-lea, care avea să schimbe decisiv soarta culturii europene.

Biblia de la Mainz

Deşi ar fi fost de aşteptat ca tiparniţa cu litere mobile să apară în marile centre culturale ale secolului al XV-lea, primul mecanism de acest fel a fost inventat într-un oraş provincial, undeva pe teritoriul Germaniei de astăzi. Inventatorul, fiul unui aurar, specializat în "baterea" monedei, a construit la Mainz, în jurul anului 1439, tiparul cu litere mobile. Meritul lui Johann Gutenberg este recunoscut, în special aportul său în căutarea unei metode mai rapide de producere a cărţilor.

Foarte puţine dintre operele lui Gutenberg pot fi datate cu precizie. Se ştie însă că prima carte tipărită – "Biblia de la Mainz" – a fost finalizată în decursul anului 1457, nimeni nefiind totuşi conştient de schimbările care aveau să survină în urma acestei apariţii. Cartea era tipărită cu 42 de linii pe pagină, de aici primind şi denumirea de "Biblia cu 42 de rânduri", pentru a putea fi deosebită de următoarele Biblii tipografiate. Cele o mie de pagini ale sale au fost imprimate cu ajutorul a 290 de caractere tipografice diferite, iar rândurile, având o lungime perfectă, denotă depunerea unei munci îndelungate pentru producerea ei.

Sloave bisericeşti

Până la sfârşitul secolului al XV-lea, tehnica tiparului reuşise să iasă din spaţiul german şi să se răspândească în mai toată Europa de Vest. Interesul pentru deschiderea atelierelor de tipografie era extrem de ridicat din partea Bisericii. Albert Labarre, în lucrarea "Istoria Cărţii", publicată în România de Editura Institutul European în anul 2001, arată că tipografii erau cel mai adesea căutaţi şi atraşi de către feţele bisericeşti, acest lucru fiind atestat istoric: până în anul 1500, în 43 de oraşe din Europa, prima tipăritură a fost o carte liturgică, iar în alte 80 primele apariţii tipografice au fost tot cărţi cu caracter religios.

Acest fenomen avea să ajungă până în zona teritoriilor româneşti la începutul secolului al XVI-lea. În 1508, ieromonahul Macarie, meşter tipograf sârb, tipărea, la cererea voievodului Ţării Româneşti Radu cel Mare, un liturghier în limba slavonă, carte care avea să devină prima tipăritură executată pe teritoriul ţării noastre. Prima tiparniţă românească a funcţionat, cel mai probabil, la Mănăstirea Dealu din apropierea oraşului Târgovişte, capitala de atunci a Ţării Româneşti. Pentru prima dată, în spaţiul acesta de la nord de Dunăre ajungea meşteşugul tiparului, învăţat de Macarie la Veneţia, oraşul în care lucrau deja 150 dintre cei 500 de tipografi italieni ai secolului al XV-lea. Anterior sosirii sale în Ţara Românească, meşterul sârb a fost tipograf în oraşul Cetinie din Muntenegrul de astăzi, tipărind până în anul 1500 şase cărţi religioase în limba slavonă, printre care se numărau Psaltirea şi Molitvenicul.

Primele slujbe în tipar

Liturghierul lui Macarie a oferit pentru prima dată forma tipărită a slujbelor liturgice în limba slavonă, sferei culturale româneşti aducându-i-se, astfel, un suport însemnat care avea să constituie baza răspândirii noului mod de promovare a culturii.

Deoarece existau extrem de puţine texte religioase scrise, preoţii se vedeau nevoiţi de cele mai multe ori să înveţe pe de rost slujbele principale. Acesta este unul dintre modurile în care poate fi explicată apariţia primei tiparniţe şi, în general, şi a următoarelor, la cererea voievozilor, în apropierea lăcaşurilor de cult, în special a mănăstirilor. Raritatea manuscriselor religioase a dus inevitabil la apariţia copiştilor de documente, majoritatea acestora provenind din mediul bisericesc. Astfel, existenţa "personalului calificat", obişnuit cu textele religioase, poate explica, de asemenea, funcţionarea primelor ateliere tipografice în apropierea sau chiar în incinta mănăstirilor.

Vizionarul Macarie

În anii care au urmat Ieromonahul Macarie a mai tipărit în Ţara Românească un Octoih (carte bisericească ortodoxă în care sunt cuprinse cântările din fiecare zi a săptămânii – n.r.), în 1510, şi un Evangheliar (carte care cuprinde cele patru evanghelii – n.r.), în 1512. Liturghierul, Octoihul şi Evangheliarul au fost imprimate cu ajutorul unui singur material tipografic. Acesta este unul dintre motivele care atestă prezenţa unei tiparniţe pe teritoriul românesc. Deoarece Macarie nu a însemnat pe nici una dintre tipărituri locul în care acestea au fost prelucrate, de-a lungul anilor au existat o serie de controverse privind originea cărţilor. Au fost lansate ipoteze potrivit cărora cărţile au văzut lumina tiparulului într-un atelier din Veneţia, deoarece părea greu de crezut că bogăţia vizuală a tipăriturii putea ieşi din prima astfel de "maşină" amenajată undeva pe teritoriul nostru. Această teorie a fost însă desfiinţată prin analizarea tipurilor de litere imprimate, care s-au dovedit specifice Ţării Româneşti.

În "Istoria cărţii româneşti de la începuturi până la 1918" autorul, Mircea Tomescu, ne oferă o explicaţie detaliată a acestui fapt: imprimarea s-a făcut într-o tiparniţă mică, dotată cu puţin instrumentar, mărturie stând perioada îndelungată necesară prelucrării acestor trei cărţi. În plus, tipografii veneţieni utilizau matriţele unor litere latine pentru a turna sloave chirilice asemănătoare ca formă – de exemplu r chirilic (p) scriindu-se cu p latin –, procedeu care nu se regăseşte în primele tipărituri româneşti în limba slavonă. Un alt argument care vine în sprijinul tiparului românesc este cel al formei literelor, caracterele tipografiei din Ţara Românească fiind mult mai înalte şi mai spaţioase, confecţionate după modelul celor din alte manuscrise vechi româneşti.

De asemenea s-a demonstrat că tipăriturile lui Macarie au fost legate tot în această regiune nord-dunăreană, la mănăstiri şi ateliere, neavând acelaşi aspect cu cele legate în atelierele veneţiene, ci încadrându-se în stilul de legătură specific slavă. Evangheliarul tipărit de Macarie cu sprijinul domnitorului Neagoe Basarab poate fi numit modelul secolului al XVI-lea, aspectul îngrijit al tiparului său servind ca sursă de inspiraţie pentru o serie de cărţi bisericeşti tipărite ulterior atât în celelalte Principate române, cât şi în afara graniţelor acestora. Tipografia de la Târgovişte a cunoscut apoi o perioadă de stagnare după apariţia acestor trei cărţi, Macarie fiind numit mitropolit şi nelăsând nici un ucenic căruia să îi fi transmis această îndeletnicire meşteşugărească.

Aflăm, însă, că activitatea a fost reluată, ulterior, de Moise Călugărul care, în anul 1545, primind poruncă de la domnitorul Radu Paisie, a tipărit un Molitvenic (carte ortodoxă care curpinde o serie de rugăciuni – n.r.) în limba slavonă pentru a le servi preoţilor în timpul slujbelor. O dată cu acesta apărea şi primul text legislativ tipărit în Ţările Române, tot în atelierul de la Târgovişte, sub denumirea "Pravilă a Sfinţilor Apostoli".

Importuri sârbeşti

În aceeaşi perioadă, la tipografia de la Târgovişte şi-a făcut apariţia meşterul sârb Dimitrie Liubavici, chemat de voievodul Pătraşcu ce Bun. Convins de avantajele materiale care i-ar fi putut fi oferite în Ţara Românească, Liubavici a adus propriile matriţe tipografice, imprimând aici un "Apostol" cu ajutorul ucenicilor Oprea, Petre şi Coresi. Astfel, pe acest teritoriu este utilizat, pentru prima dată, un material tipografic diferit de cel al lui Macarie. Literele sunt mai mici şi mai înghesuite decât cele ale primei tiparniţe româneşti, iar ornamentele au provenienţă veneţiană. Tipăriturile lui Liubavici au fost efectuate în două culori, roşu şi negru, iar aspectul îngrijit al culegerii zaţului (text cules cu caractere tipografice şi aşezat în forme de dimensiunile paginilor, gata pentru a fi tipărit – n.r.) demonstrând măiestria incontestabilă a meşterilor tipografi.

Frontispiciul cu stema Ţării Româneşti, corbul cu crucea în cioc, care se tipărea pe prima pagină a cărţilor, a fost produs de meşteri locali. Pentru prima dată poate fi observată existenţa unei comunicări şi a unei legături puternic culturale între Principatele române. O ediţie a "Apostol"-ului a fost tipărită special pentru pentru a fi trimisă ulterior în Moldova, fiindu-i aduse modificările de rigoare ale stemei – în centrul frontispiciului, un cap de bour.

Cu ajutorul tipografiei private a lui Liubavici, fără a aparţine voievodului sau Bisericii, a început să se dezvolte şi fenomenul artizanatului în Ţara Românească. Se pare că pentru meşterul tipograf sârb a primat interesul financiar. Dovadă stau nu doar cărţile religioase imprimate la comanda voievezilor celor două Principate Române, dar şi exemplare din "Apostolul" şi, ulterior, "Molitvenicul" tipărite la Târgovişte, care s-au răspândit din Transilvania până la Athos, Moscova, Belgrad şi Sofia. Acest fapt denotă că a fost tipărit un număr mare de exemplare ale aceleiaşi ediţii, specialiştii presupunând că tipograful sârb a vizat şi comercializarea lor.

Meşterii sibieni

Răspândirea şi preluarea meşteşugului tipografierii în afara graniţelor Ţării Româneşti a avut loc la scurt timp după apariţia celei de-a treia şi ultimei tipărituri a Ieromonahului Macarie, "Evangheliarul". După trecerea a mai puţin de zece ani, în perioada 1528-1530, este atestată introducerea tiparului la Sibiu. La un an după construirea primei tipografii în oraş, se imprimă aici, în 1529, prima carte – "Gramatica" latină, de Thomas Gemmarius. În 1530 a fost tipărită o carte medicală – "Tratat pentru lecuirea ciumei", scris de Sebastian Pauschner. Treptat, Sibiul a devenit leagănul primelor tipărituri româneşti.

În 1544, Filip Moldoveanul, traducător de limba română, devenea primul meşter tipograf de origine română, lui fiindu-i atribuită întâia carte imprimată în limba noastră. "Catehismul". Acesta a fost lucrat contra recompensei de doi florini, în secţia română a tipografiei locale sibiene. Din nefericire, nu s-a înregistrat păstrarea vreunuia dintre exemplarele acestei cărţi. Este cunoscut faptul că Filip şi-a adus contribuţia, în perioada 1551-1553, în tipărirea celui mai vechi text în limba română, inclus în "Evangheliarul" slavo-român de la Sibiu, din care astăzi mai există doar câteva fragmente.

ŞCOALA DIN ŞCHEII BRAŞOVULUI
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în Braşov a fost înfiinţat un atelier tipografic. Un acord între domnitorul Pătraşcu cel Bun şi comunitatea românească din Şcheii Braşovului i-a permis unuia dintre ucenicii lui Liubavici, diaconul Coresi, să îşi continue activitatea de meşter tipograf. El a imprimat la tipografia din Şchei un Octoih slavon comandat în scopuri comerciale, precum şi alte cărţi bisericeşti, cât şi traduceri din limba slavonă în cea română. Numele diaconului Coresi rămâne în memoria urmaşilor îndeosebi prin rolul jucat în procesul de înlocuire a limbii slavone cu limba română inclusiv în cadrul Bisericii. (Atât de important a fost aportul lui Coresi pentru cultura românească încât la jumătatea lui decembrie 2008, patru Biblii în limba română, datând din secolul al XVI-lea, au fost furate de la Muzeul Prima Şcoală Românească din Şcheii Braşovului, cel mai probabil fiind vorba despre un furt la comandă, a anunţat directorul Vasile Olteanu. Cărţile – obiecte de patrimoniu – valorau 6.000 de lei fiecare şi se aflau într-o vitrină din sala Diaconu Coresi.)

Tiparniţa de la Bucureşti

Înspre sfâşitul secolului al XVI-lea, mai precis în anul 1582, este atestată şi prima tipăritură bucureşteană cunoscută până în zilele noastre, un "Tetraevanghel" (carte care cuprinde cele patru evanghelii – n.r.) în limba slavă imprimat la Mănăstirea Plumbuita de către diaconul tipograf Lavrenţie.

Procesul de răspândire a acestui meşteşug în Moldova are loc abia după câteva decenii, înainte de jumătatea secolului al XVII-lea. La cererea domnitorului Vasile Lupu şi cu sprijinul mitropolitului Kievului Petru Movilă, materialul tipografic adus la Iaşi a fost îmbunătăţit cu litere greceşti. În 1642, avea să vadă lumina tiparului prima carte imprimată la Iaşi – "Decretul patriarhului Partenie". După numai un an, tot din acelaşi atelier, urma să apară "Cazania lui Varlaam", prima carte tipărită în limba română pe teritoriul moldovenesc.

Negoţul ambulant

În ceea ce priveşte difuzarea şi procurarea cărţilor există o istorie întreagă a circuitului primelor tipărituri româneşti, fiecare lucrare având propriul ei destin. Traseul majorităţii acestor cărţi, fie ele religioase sau laice, poate fi urmat cu ajutorul adnotărilor efectuate pe fiecare exemplar, ori de câte ori lucrările ajungeau în mâinile altor persoane.

Cercetătorul Florian Dudaş a dedicat în lucrarea sa, "Vechi cărţi româneşti călătoare", un număr semnificativ de pagini pentru a explica acest proces: se poate observa că între secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea cărţile tipărite erau procurate prin diverse metode. În primul rând, pentru că nu existau librari specializaţi, fenomen care îngreuna procesul de răspândire a lucrărilor imprimate. În al doilea rând, doar adnotările menţionau locul de desfacere sau tipografiere ale cărţilor, dar şi aceste cazuri erau extrem de rare.

"Mesagerii" cărţii româneşti erau îndeosebi cărturarii şi, în general, ştiutorii de carte din toate cele trei Principate Române. Cu ajutorul lor s-au consolidat legăturile interculturale ale acelor vremuri şi, mai târziu, s-a dezvoltat fenomenul denumit colportaj sau negoţul ambulant. Colportorii erau, cel mai adesea, oameni liberi, cunoscători de carte, care străbăteau întreaga zonă românească, având ca scop aprovizionarea cu cărţi din marile centre culturale ale principatelor şi vânzarea lor în zonele în care erau cerute. Aceştia nu se limitau însă doar la comercializarea lor. De multe ori se ocupau atât de legarea tipăriturilor mai vechi şi de completarea datelor lipsă, cât şi de copierea vechilor manuscrise sau promovarea învăţăturilor tipărite.

Cărţi pentru buzunare încăpătoare

În ceea ce priveşte preţul cărţilor, el nu se nota pe exemplar, aşa cum se obişnuieşte în zilele noastre. Preţul se stabilea însă tot în funcţie de costurile tipografierii, la fel ca în timpurile contemporane.

În secolul al XVII-lea, singura carte care poartă o însemnare imprimată a costului este "Pravila" de la Govora din anul 1640 – prima tipăritură în limba română din Muntenia – fiecare exemplar al acestei apariţii valorând 21 de florini. "Cazania" lui Varlaam (secolul al XVII-lea) se vindea, la apariţie, cu aproximativ patru galbeni de aur, o sumă frumuşică în contextul în care o iapă costa 25 de florini, o vacă între şase si opt florini, iar la începtul secolului al XVIII-lea o casă costa 30 de florini şi o căruţă, un plug şi o vacă făceau 14 florini. Şi când te gândeşti că preţurile cărţilor erau doar orientative, lucrările fiind de fapt vândute direct din cămările domneşti sau cele ale mitropoliei şi ulterior puse în circulaţie la suprapreţ.

"Biblia de la Bucureşti"

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, domnitorul Şerban Cantacuzino a supravegheat tipărirea "Bibliei de la Bucureşti". Era anul 1688, anul în care a văzut lumina tiparului prima ediţie în limba română a Sfintei Scripturi. La început, fiind o tipăritură extrem de costisitoare, ea a pătruns cu greu în aşezările mici, exemplarele puse în circulaţie având destinaţii precise şi fiind procurate în urma donaţiilor.

De exemplu, la Şcoala românească de la Şcheii Braşovului, "Biblia lui Şerban" a fost dăruită de către domnitorul Constantin Brâncoveanu. O altă danie din partea unui domnitor este şi cea de la Sâmbăta de Sus, adnotată cu o însemnare care arată ca loc de provenienţă Transilvania. Există şi un exemplar vândut în 1705 contra unei sume substanţiale – de 80 de florini şi 42 de zloţi – plătită de nobilii Dumitru Giurcă şi Ranta Gabor împreună cu încă alte zece persoane. Douăzeci de ani mai târziu, un exemplar provenit din satul După Piatră se vindea într-un târg din Abrud contra sumei de numai zece zloţi şi doi husoşi. Acest exemplar a fost răscumpărat, după trecerea unui veac, în secolul al XIX-lea, cu 80 de zloţi.

Există şi cazuri în care "Biblia de la Bucureşti" a făcut obiectul trocurilor. Aşa cum s-a întâmplat cu un exemplar cumpărat la Sibiel în schimbul a 24 de oi cu miei cu tot. Deoarece a fost tipărită în mai multe exemplare, o serie însemnată s-a păstrat până în zilele noastre, aflându-se astăzi în colecţii de patrimoniu aşa cum este cea Bibliotecii Academiei Române.

"Biblia lui Şerban" a circulat şi în secolul al XX-lea. "Înainte de ’89 s-a întâmplat să îmi treacă prin mână un exemplar al Bibliei lui Cantacuzino", ne povesteşte anticarul Mircea Stupar, explicând faptul că, indiferent de valoarea reală a tipăriturii, în perioada comunistă nimic nu putea valora mai mult decât o maşină Dacia sau un apartament. "Nu mai ţin minte exact, dar cred că s-a vândut la un preţ care echivala valoarea unei maşini, deşi costul său real s-ar fi ridicat la mult peste cel stabilit". Cărţile vechi româneşti se află astăzi, în proporţie de peste 95%, în marile biblioteci româneşti, existenţa lor în colecţii particulare nefiind cunoscută cu siguranţă.


EXPOZIŢIE
Muzeul Naţional Cotroceni a găzduit până astăzi un număr important de tipărituri vechi româneşti printre care şi "Liturghierul" lui Macarie. Această expoziţie, înfiinţată pentru a marca jumătate de mileniu de la apariţia tiparniţei pe teritoriul românesc, a fost construită cu exemplare provenite de la Biblioteca Academiei Române (BAR), de la Biblioteca Central Universitară şi de la Muzeul Cotroceni. "Dintre cele 49 de cărţi, 41 aparţin Bibliotecii Academiei", spune Gabriela Dumitrescu, directoarea secţiei de Manuscrise şi Carte Rară din cadrul BAR. Explicaţia existenţei acestei colecţii vaste de cărţi vechi în patrimoniul instituţiei se datorează faptului că BAR a fost Bibliotecă Naţională înainte de căderea regimului comunist. În prezent, BAR, în colaborare cu Biblioteca Metropolitană, desfăşoară un proiect de digitizare care are în vedere trecerea cărţilor vechi româneşti într-o bază de imagini virtuale. Astfel, cărţile vor putea fi accesate digital, acest proces simplificând cercetarea exemplarelor.

LITURGHIERUL
După trecerea a doar 50 de ani de la prima tipăritură a lui Gutenberg, Biblia (foto sus), călugărul Macarie aducea, din Serbia, tiparul pe teritoriul Ţării Româneşti. Cu ajutorul tiparniţei sale avea să imprime prima carte românească, un liturghier în limba slavonă (foto stânga şi jos), dând naştere erei tiparului în zona ţării noastre. Până în zilele noastre s-au mai păstrat doar cinci exemplare ale acestui liturghier, trei fiind deţinute de Biblioteca Academiei Române, unul de Arhiepiscopia Sibiului şi unul de Biblioteca Naţională a României.

DILEMĂ
Primele tipărituri româneşti au fost contestate de unii specialişti deoarece era greu de crezut că tiparniţe româneşti puteau să imprime cărţile atât de bine îngrijit. De-a lungul vremurilor, au fost susţinute ipoteze care teoretizau că primele cărţi ale lui Macarie au văzut lumina tiparulului într-un atelier din Veneţia. Această teorie a fost însă dezminţită, unul dintre argumente fiind cel al formei literelor. Caracterele tipografiei din Ţara Românească sunt mult mai înalte şi spaţioase, confecţionate, urmând modelul celor din manuscrisele vechi româneşti.

"Biblia lui Şerban" este prima traducere integrală a Sfintei Scripturi în limba română, fiind tipărită, în anul 1688, sub supravegherea domnitorului Şerban Cantacuzino. Imprimarea sa a durat un an de zile, începând la 5 noiembrie 1687 şi fiind finalizată la data de 10 noiembrie 1688. Pregătirea pentru această tipăritură a început însă din anul 1682, cu strângerea materialelor bibliografice necesare aşa cum erau şi traducerile parţiale ale Bibliei efectuate până atunci.