Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Joi, 7 februarie 2008, orele locale 14:45. Locaţia – Centrul Spaţial Kennedy de la Cap Canaveral, Florida. Evenimentul – lansarea navetei Atlantis. Sâmbătă, 9 februarie, Atlantis a andocat pe Staţia Spaţială Internaţională (ISS), unde astronauţii au montat performantul laborator european Columbus
Joi, 7 februarie 2008, orele locale 14:45. Locaţia – Centrul Spaţial Kennedy de la Cap Canaveral, Florida. Evenimentul – lansarea navetei Atlantis. Sâmbătă, 9 februarie, Atlantis a andocat pe Staţia Spaţială Internaţională (ISS), unde astronauţii au montat performantul laborator european Columbus, în valoare de două miliarde de dolari. Miercuri, 20 februarie, naveta urma să revină pe Terra după o misiune anevoioasă acolo sus, deasupra norilor.
Ani întregi de calcule, de revizii, de teste, de analize au devenit dintr-o dată amintiri. Joi, 7 februarie, naveta Atlantis şi-a luat zborul într-o clipită. Cu bordul încărcat de instrumente şi aparate de laborator – construirea modulului ştiinţific a fost finanţată de Germania, Italia şi Franţa – Atlantis i-a purtat în spaţiu pe fiecare dintre noi, europenii. De altfel, misiunea STS-122 a acordat dreptul şi girul Europei de a fi devenit coproprietară a singurului avanpost al pământenilor în spaţiul extraterestru. Experimentele executate în condiţii de imponderabilitate cu ajutorul modului Columbus, care cântăreşte circa 19 tone, au avut rolul de a facilita trimiterea de misiuni cu echipaj uman pe Marte. Astronauţii au avut totodată ocazia de a ieşi de trei ori în spaţiu pentru a regla diferite componente ale laboratorului – ultima ieşire a constat în ataşarea, la laborator, a unui sistem care a permis monitorizarea Soarelui. Astronauţii au avut timp joia trecută să se întreţină câteva minute cu Angela Merkel, cancelarul Germaniei. Iniţial, misiunea STS-122 a fost stabilită pentru o perioadă de 13 zile. Joi, 14 februarie, NASA a prelungit misiunea pentru încă două zile, adică până ieri, 20 februarie.
Corespondentul Jurnalului Naţional la Centrul Spaţial Kennedy din Florida, Mihaela Biliovschi, ne relatează momentele de neuitat din ziua lansării. O zi istorică pentru Europa şi pentru eforturile Agenţiei Spaţiale Europene (ESA) de a ţine pasul cu greii lumii în materie de incursiuni spaţiale, experimente ştiinţifice, tehnologie avansată, dar şi descoperiri în domeniul medicinei, chimiei, fizicii fluidelor şi biologiei.
Martor la lansare. Cum ar fi să fii spectatorul unei lansări de navete spaţiale dincolo de atmosferă, unde forţa gravitaţională este egală cu zero. Tocmai hăt...! Acolo unde Pământul şi-a construit staţie, potenţial punct de relansare spre o nouă planetă. O navetă propulsată de două rachete, al cărei sunet la aprindere ucide orice vieţuitoare pe o rază de 250 de metri.
Ziua de 7 februarie a marcat un moment extrem de important în istoria programului spaţial. Misiunea navetei Atlantis, condusă de comandantul Stephen Frick, s-a dorit o continuare a eforturilor pentru construirea ISS, prin ataşarea laboratorului Columbus. ISS are dimensiunea a două terenuri de fotbal şi reuneşte eforturile a 16 naţiuni.
Mi s-a spus, înainte de a porni spre Centrul Spaţial Kennedy că totul se petrece extrem de repede. Că nu e mult de văzut. “Ţuşti!”... şi gata spectacolul. Şi că ar fi bine să ţin camera foto pregătită non-stop, pentru că altfel ratez să imortalizez momentul şi degeaba am venit dacă nu am fotografii să arăt prietenilor.
O ZI CIUDATĂ. Dimineaţa de 7 februarie e întâmpinată de un lanţ gros de nori. Soarele mai trage câte o rază-două printre crăpături, şi odată cu el miile de vizitatori internaţionali speră să nu fi venit atâta drum şi să nu fi cheltuit atâţia bani ca să rateze principalul eveniment. Meteorologii par pesimişti, iar comandanţii de la NASA spun că există doar 70% şanse să vedem o lansare astăzi. E 7 februarie şi orarul de la intrare ne anunţă că la 14:45 vom vedea o lansare. Dar şi că “time and date subject to change” (“ora şi ziua ar putea fi schimbate”, n.r.). Vizitatorii curg prin toate cele zece uşi de la centrul spaţial şi se adună în “Grădina cu rachete” (adevărate) din complex, de unde aveam să pândim cerul. Veştile rele se scurg din difuzoare precum norii “Three G” (gri, groşi, grei). Din 30 în 30 de minute comanda pentru echipajul Atlantis a oscilat de la “Go” la “No Go”. Pe ecranul uriaş se pot vedea astronauţii, echipaţi în costumele lor portocalii, aşteptând orice fel de comandă. Sperând. Misiunea Atlantis a fost amânată de câteva ori până acum, din 2005 încă, iar ultima tentativă de a o trimite în spaţiu s-a petrecut în decembrie 2007. Nu mai este loc de joacă. Inginerii care au lucrat la proiect sunt pregătiţi şi mai-mai că ar sufla în norii grei, numai să facă loc navetei spaţiale.
Roger Crouch, unul dintre mulţii astronauţi de la NASA, împărtăşeşte curioşilor din experienţele şi sentimentele sale din timpul expediţiilor în Spaţiu. Interesant, fascinant, dar ochii pândesc cerul şi blestemaţii de nori. Ideea este că, în cazul în care Atlantis ar experimenta defecţiuni în timpul lansării, s-ar întoarce la bază. Pentru acest lucru, trebuie vreme prielnică. Iar “afurisiţii” de meteorologi spun că nu va fi. Ca să nu mai spun că, după atâtea tragedii petrecute în efortul spaţial al lumii, riscul constituie un factor extrem de sensibil.
30 de minute până la 14:45, iar comanda este încă “No Go”. Resemnarea predomină, soarele se iţeşte destul de des de după nori încât să toropească feţele transpirate ale americanilor rotofei. Bebeluşii dorm în cărucioare mângâiaţi de aripile fine ale gâzelor. Liniştea se aude de la şase kilometri. Nimic. Ecranul uriaş arată imagini cu astronauţii. Sunt la bord, echipaţi, în scaunele şi centurile de siguranţă, cu ochii în patru şi inima... Cine ştie? 9... 8... 7... 6... Sunetul, urletul rachetelor, de nedescris în cuvinte. Focul imens cuprinde tot ecranul... Dar nimic în împrejurimi. Părinţii s-au lepădat de copii şi cercetează cerul în lung şi-n lat în căutarea navei spaţiale. “Where is it? Where is it?” (“Unde este? Unde este?”), strig şi eu disperată, alături de miile din jurul meu. Clic-clic pe cameră, dar nimic de prins. Cerul e liniştit ca o vacă abia mulsă pe imaş, parcă-l văd lovind cu copita în interesul meu. De după un copac zăresc o minge de foc. “There it is!!!” (“Uite-o!”), strig de câteva ori de parcă am redescoperit America.
O SĂGEATĂ... DE FOC. Două fracţiuni de secundă mai târziu creşte de după verdeaţă o săgeată groasă de foc. Dumnezeule! Nu am încercat efectul vreunui drog până acum, dar dacă aş fi făcut-o, pe cuvânt că efectul ar fi fost ceea ce simţeam în momentele acelea. Acolo, în vârful acelei săgeţi imense de foc, e o navetă spaţială, cu şapte oameni la bord, între care doi europeni (un francez şi un german), gata să înceapă cea de-a 24-a misiune la ISS. Oamenii noştri, europeni sau americani, pământeni. Barierele, graniţele nu mai există. Împărţim aceeaşi bucată de pământ. Greu de ieşit din ea, dificil de revenit pe ea.
Gândurile aleargă zălude în timp ce ochii înfulecă din imagini. Altitudinea creşte şi odată cu ea creşte velocitatea. La o viteză de 20.000 de mile pe oră, cine şi-ar putea imagine prin ce trec cosmonauţii. Şi, apoi, cât de dulce va fi simţit spaţiul cu zero forţă gravitaţională! Curând, cele două rachete reciclabile vor fi părăsit naveta aterizând în Atlantic. Tancul de combustibil, şi el detaşat înainte de părăsirea atmosferei, este de unică folosinţă. Dar ce zic? Mulţimea? Uşurată, relaxată, bucuroasă că nu a venit degeaba. Bine că s-a dus. Bine că n-a fost cu necaz. Să vină acasă, pe Terra, cu bine!
Deşi de importanţă istorică în viaţa spaţială, lansarea navetei Atlantis nu a reuşit să prindă prima pagină a ziarelor din SUA. Şi, ca sfat la final de experienţă, mi s-a spus că o lansare pe timp de noapte este mult mai spectaculoasă.
