Gustoase, dar otrăvitoare

Una dintre întrebările care necesită răspuns urgent atunci când ne deplasăm în străinătate se referă la alimentaţie. Mai ales când e vorba despre o ţară cu o cultură culinară bogată în „elemente" necunoscute sim­ţu­rilor noastre.

Un coleg de breaslă a cumpărat în pri­măvară, de la un talcioc din Shanghai, un fruct ciudat - un fel de bilă acoperită cu un strat de „piele" verde şi foarte mulţi ţepi. Din limbajul semnelor folosit cu vânzătorul, colegul meu nu şi-a putut da seama ce cumpărase. A înţeles semnele legate de gustul extraordinar al fructului, dar nu şi de modul de preparare a acestuia. Câtva timp mai târziu, la ore foarte înaintate în noapte, colegul meu a fost informat, de recepţionerii hotelului în care eram cazaţi, care este natura poamei. În tot acest timp, jurnalistul a trăit senzaţii tari în prezenţa fructului, care, odată adus în cameră, a început să emane un miros puternic de hoit. A doua zi am aflat cu toţii păţania colegului şi ne-am dat seama că este mai sănătos pentru toată lumea dacă vom testa aromele orientale în locuri special amenajate, şi nu la tarabele din stradă.

Fructul cu pricina se numeşte durian, este cultivat în Asia de Sud-Est şi poate fi uşor recunoscut, date fiind dimensiunile sale foarte mari (30 de centimetri lungime şi 15 centimetri diametru, având o greutate variabilă - între unu şi trei kilograme), odoarea pe care o emană şi coaja acoperită cu ţepi. Recepţionerii ne-au spus că durian este interzis în multe hoteluri din Shanghai şi, în general, din China, din cauza mirosului său de cea­pă stricată sau de şosete transpirate. În Singapore există chiar indicatoare stradale, care arată că duria­nul este interzis în transporturile publice. Fructul a fost descoperit de occidentali în urmă cu 600 de ani în regiunile care azi poartă denumirea Brunei, Indonezia şi Malaiezia, însă el se consuma aici încă din timpurile preistorice.

În secolul al XIX-lea, biologul brita­nic Alfred Russel Wallace descria conţinutul fructului ca având gustul unei creme de lapte aromate puternic cu migdale. Pulpa, moale şi albă, este folosită în bucătăria orientală pentru accentuarea anumitor gusturi de prăjituri, îngheţată, biscuiţi, bomboane, cappuccino şi chiar salate, iar seminţele se pot consuma numai prăjite. Fructul nu trebuie consumat nepregătit, deoarece conţine acizi. Există păreri conform cărora durianul nu trebuie consumat niciodată cu alcool sau cafea, deoarece conţine sulf într-o cantitate foarte mare şi împiedică ficatul să-şi exercite funcţiile normale de curăţare a toxinelor din orga­nism.

Practicanţii medicinei tradiţionale încurajează consumul fructului de către persoanele răcite sau care au febră (bolnavii trebuie să bea o cantitate oarecare de apă turnată în prealabil în coaja fructului, după ce pulpa a fost consumată), precum şi de femeile gravide sau de cei care au tensiunea mare. Durianul este un fruct bogat în carbohidraţi, proteine şi grăsimi, iar în unele culturi (în Malaiezia, de exemplu), frunzele şi rădăcinile sunt folosite în mod curent în tratamente pentru afecţiuni uşoare. Unii oameni cred că durianul are proprietăţi afrodiziace. În Indonezia există chiar un proverb legat de „regele fructelor" născător de iubire: „Când durianul cade, sarong-urile se ridică", făcând referire la fustele purtate de femei şi bărbaţi în anumite regiuni ale Glo­bului (între care Asia de Sud şi Sud-Est).

Oarecum asemănător ca formă cu durianul şi folosit, totodată, în alimentaţia omului (înstărit, de data aceasta) este peştele fugu, considerat o delicatesă în Japonia şi în Coreea şi servit în cele mai scumpe restaurante din Occident. Peştele ocupă locul al doilea în topul celor mai otrăvitoare vertebrate, după broasca aurie otrăvitoare (folosită de triburile amazoniene pentru confecţionarea săgeţilor letale). Deşi are carnea foarte gustoasă, el trebuie pregătit cu o atenţie deosebită pentru a fi servit, în final, consumatorilor. Chiar şi aşa - carnea fiind preparată după cele mai înalte standarde -, consumatorul tră­ieş­te senzaţii tari, deoarece, de la o îmbucătură la alta, va simţi, treptat, cum îi amorţesc faţa şi cavitatea bucală. De altfel, există, la anumite popoare, credinţa că fugu îi poate transforma pe oameni în zombii, adică în morţi vii. În Japonia există bucătari specializaţi în prepararea peştelui fugu.

Pentru a ajunge la această performanţă, bucătarii urmează un curs de doi până la trei ani de specializare. La final, ei dau un examen prac­tic, în timpul căruia sunt obligaţi să mănânce ceea ce gătesc. Riscurile sunt mari dacă bucătarul nu ştie ce face, deoarece ochii, pielea şi organele interne ale peştelui sunt îmbibate cu tetrodoxină, otravă care duce la paralizarea muşchilor, stări de ameţeală şi de vomă, creşterea pulsului, respiraţie greoaie, în timp ce omul este conştient. Oricine vine în contact direct cu aceste componente riscă să intre în comă şi să moară, prin asfixiere, susţin specialiştii. Moartea survine în câteva minute sau în câteva ore. Oamenii de ştiinţă au descoperit că aceşti peşti intră în contact cu otrava în timpul procesului lor de hrănire, şi nu o moştenesc genetic. Fugu se hrănesc cu diferite orga­nis­me, inclusiv cu unele care conţin o anumită bacterie bo­gată în tetrodoxină. Însă peştii sunt imuni la această otravă, susţin cercetătorii.