Milenii de igienă

Istoria modului în care propriul corp ne aduce în faţa celorlalţi şi ne raportează la lumea din jur se extinde mult în spatele evidenţelor, ale datelor concrete şi de războaiele purtate pentru cucerirea teritorii­lor sau a gloriei.

Istoria modului în care propriul corp ne aduce în faţa celorlalţi şi ne raportează la lumea din jur se extinde mult în spatele evidenţelor, ale datelor concrete şi de războaiele purtate pentru cucerirea teritorii­lor sau a gloriei.

Ceea ce istoricii trec cu vederea în descrierea unor momente cruciale în istoria umanităţii se referă uneori la lucrurile care ne fac foarte umani. Simţurile. Glorificând virtuţile, o întreagă tradiţie istoriografică a refuzat sistematic să adauge “pete de culoare” care însă ar fi transformat, să spunem, bătălia de la Termopile într-un moment de... haos complet al dezirabilităţii sociale. Să ne imaginăm un fragment dintr-o fictivă cronică alternativă a unui înţelept grec din secolul V î.Hr., care ar fi descris bătălia mai sus amintită numai din perspectiva simţurilor: “Războinicii erau acoperiţi de praf, sânge închegat, care mirosea greu, sudoarea le şiroia pe pielea nespălată de multe zile la rând, de când luptau fără oprire, iar duhoarea pe care o declanşau armurile de piele în care se impregnase transpiraţia era de neimaginat. Caii regelui persan nu făceau decât să adauge un iz şi mai puternic învălmăşelii din care se vedeau tăişurile de săbii şi vârfuri de lance lucind în soare, cu picuri de sânge împrăştiindu-se prin aerul greu, plin de miasmele luptei. Când un oştean deschidea gura să urle, dinţii îngălbeniţi se arătau, într-un rictus, fie de victorie, fie al morţii”. Gloria a fost mereu adăugată la masa de scris, în liniştea curată a bibliotecilor, iar corpurile celor viteji au fost purificate prin virtuţi. Istoria oamenilor, ca indivizi sociali, a trecut însă de multe ori prin filtrele simţurilor, prin pudoarea la care a recurs omenirea în varii epoci pentru a refuza să discute despre corp şi nevoile lui sau prin vesela expunere a tuturor tarelor de igienă, fără ca aceasta să constituie o dramă. Şi totuşi ceva a fost putred...

Citește pe Antena3.ro

Care sunt fructele și legumele toxice. Numărul celor cu pesticide peste limitele legale s-a dublat față de anul trecut

Înapoi în peşteră

Dar nu în Danemarca, nu acolo a început istoria luptei dintre fiziologia propriului nostru corp şi cutuma socială. Ci în peşterile Neanderthalilor sau pe malurile râurilor, în cazul comunităţilor de păstori sau de vână­tori. Ceea ce a impus igiena ca un veşnic motiv de dezbateri şi de clasificări ale de­zi­ra­bilităţii individuale şi sociale a fost forma­rea primelor comunităţi umane. Pentru că trăiau împreună, oamenii au devenit mai atenţi la prezenţa celuilalt. Astfel, trebuinţele fiziologice se transformau din act obligatoriu şi care avea loc indiferent de context, într-un act care reflectă conştientizarea aproapelui. Oamenii primitivi au devenit mai grijulii, necesităţile primare fiind îndeplinite, în cazul comunităţilor care trăiau în peşteri, în părţile îndepărtate ale incintei sau pe lângă râuri, departe de locul de băut. De aici a început istoria igienei.

Definiţii şi adevăruri incomode

Ce este de fapt igiena? O întrebare la care experta britanică Valerie A. Curtis răspunde astfel: “Igiena este o complicată cutie a Pandorei, plină de tot felul de lucruri dubioase pe care mai degrabă nu le-am privi în faţă. Conţine mizerie şi boli, gândaci, germeni şi apucături private scârboase. Conţine idei despre curăţenia obsesivă, despre bătrâni murdari şi despre statul care impune igiena mentală şi rasială. Iar pe de altă parte, ea conţine şi imagini cu bucătării sau băi-lună, oameni apretaţi, parfumaţi şi aranjaţi şi un număr nesfârşit de produse de curăţat. Igiena se situează incomod între jeg şi curăţenie, între spaţiul pu­blic şi cel privat şi între domeniile ştiinţifice sau religioase ori morale ale societăţii. Deşi toţi suntem de acord că igiena este importantă, îmbunătăţirea ei devine dificilă dacă nu putem cădea de acord asupra a ceea ce înseamnă sau dacă nu înţelegem de unde vine”.

Pe firul timpului

De la comunităţile de la poarta evoluţiei umane facem un salt către Antichitate. Unde găsim prima mare articulare a igienei pe considerente religioase. Egiptul antic. Corelaţia dintre faptul că o igienă riguroasă protejează mult mai eficient împotriva bolilor părea deja evidentă pentru egipteni, însă considerentele după care avea loc ritualul purificării corpului aveau pretexte formale legate exclusiv de riturile dedicate slăvirii zeilor. Abluţiunile cotidiene ale preoţilor din templele panteonului egiptean aveau ca resort datoria faţă de divinităţi: un corp murdar nu avea voie să stea în faţa zeului, indiferent de cât de curat este sufletul. Egiptenii erau un popor suficient de îndrăgostit de imagine, încât cutumele igie­nei să se conformeze în funcţie de acest deziderat. Uleiurile aromate constituiau cel mai eficient mod de protecţie a corpului împotriva soarelui puternic, iar fardurile de diferite culori aveau mare trecere, machiajul fiind un obicei zilnic pentru majoritatea claselor sociale care îşi puteau permite destul de scumpele articole de calitate. Însă şi igiena corporală era respectată într-un grad semnificativ mai mare decât la alte civilizaţii din Antichitate. Pe post de săpun, locuitorii de pe malurile Nilului apelau la o combinaţie făcută din cenuşă şi argilă, care avea capacităţi de curăţare a pielii. Săpăturile arheologice au adus la lumină băi şi sisteme de împrăştiere a apei, care atestă că le era cunoscută ideea de duş. Mai mult, primele băi publice descoperite pe teritoriul Egiptului antic au fost datate ca aparţinând perioadei primelor trei secole î.Hr. pe lângă duşuri şi căzi, acestea erau dotate şi cu sobe care puteau încălzi apa. Sistemele de irigaţii dezvoltate în Egipt au pus practic baza înţelegerii igienei în contextul urban, al fiinţei sociale printre ale cărei atuuri se numără şi o îngrijire corporală care o evidenţiază şi o face mai atractivă. Herodot scria despre obiceiurile egiptenilor: “Au grijă să poarte in proaspăt spălat tot timpul. Îşi circumcid copiii de dragul curăţeniei, mai degrabă ar fi curaţi decât arătoşi”. O atitudine care nu va mai reveni în istoria lumii decât în Imperiul Roman şi apoi în secolul XX.

Lângă Minotaur

Creta, locul în care civilizaţia minoică a lăsat urme ale unui grad de sofisticare rar văzut în bazinul mediteranean. De la arhitectură la artă, totul este impresionant şi acoperit de un strat de mister. Cum a fost posibilă o civilizaţie atât de avansată care, cel puţin în materie de îngrijire corporală şi de igienă publică, descoperise secretul manipulării sofisticatelor conducte de scur­gere şi canalizare pe mai multe niveluri? O civilizaţie în care regina beneficia de baie proprie şi de vas de toaletă la care se putea trage apa? Pentru că un pic mai înspre nord, cutumele greceşti despre igienă, la vremea când cretanii, din mileniul al VII-lea până în 1400 î.Hr., ajunseseră să edifice o civilizaţie remarcabilă, încă erau în perioada “de scutece”. Însă cei care aveau să dea lumii termenul de “igienă” nu au fost nici cretanii, nici egiptenii, nici mesopotamienii. Ci grecii. Pornind de la numele zeiţei Hygieia, care în secolul V î.Hr. beneficia de un cult crescând în Grecia antică, şi ca urmare a epidemiilor de ciumă din acea perioadă. Tot grecii sunt responsabili şi pentru ideea, care va face carieră în Evul Mediu, conform căreia, mirosurile rele sunt răspunzătoare pentru starea precară de igienă a spaţiului public sau privat la un anumit moment dat. Hypocrate, părintele medicinei, sfătuia evitarea apelor, locurilor sau aerului care poartă încărcătura miasmelor, acele mirosuri care pot otrăvi.

Si fueris Romae, Romano vivito more

Iar la Roma, chiar erau motive ca să se comporte cineva după felul romanilor. Cele mai detaliate însemnări despre obiceiurile legate de igienă, în sfera publică şi privată, le avem de la cronicarii latini, care au consemnat felul în care igiena, dorinţa pentru curăţenie şi viaţă sănătoasă au ieşit de sub tutela exclusivă a justificărilor religioase şi a intrat direct în sălile de studiu ale medicilor Republicii şi apoi ai Imperiului. Zicala “minte sănătoasă în corp sănătos” oferă o citire foarte rafinată a modului în care romanii îşi priveau atât propriul corp, cât şi efectele întreţinerii lui asupra convieţuirii cu sine şi în societate. Băile publice ajung în vremea Imperiului Roman la punctul de maximă răspândire. Nu numai la Roma, ci şi pe întregul teritoriu cucerit de flamurile lui Remus şi Romulus. Instalaţiile de transport al apei, apeductele, pentru consumul zilnic din marile centre urbane romane, reprezentau atât o realizare arhitecturală şi inginerească remarcabilă, cât şi dovada clară că igiena devenise unul dintre punctele forte ale agendei de politici publice ale conducătorilor de la Roma. Igiena ieşea pentru prima oară deschis în spaţiul public, formatându-l, recreându-l după necesităţile dictate de imperativele evitării bolilor şi epidemiilor. Deşi chestiune care începe indivi­dual şi în spaţiul privat, igiena, în vremea dominaţiei latine asupra bazinului medite­ranean, a fost transformată chiar într-unul dintre însemnele distinctive ale unei civilizaţii avansate. Romanii se spălau des şi le plăcea teribil acest obicei. Timpul petrecut la terme (băile publice cu apă caldă) constituia deja un ritual social, curăţenia trecuse de la necesitate fizică la pretext de socializare. Igiena aducea oamenii laolaltă, pentru a se cunoaşte mai bine.

Evul Mediu, Renaşterea şi Epoca Luminilor

Toate au un numitor comun. Lumea, după ce a pierdut contactul direct cu înfloritoarea civilizaţie romană, după destrămarea Imperiului, s-a scufundat într-o deplină lipsă de igienă. Evul Mediu este cunoscut ca fiind perioada în care trupul a fost considerat sursa păcatelor, ca atare salvarea sufletului urma alte considerente, iar trupul a fost neglijat şi minimalizat în termeni de igienă. La curţile regale europene, luxul strălucea, acoperind o peliculă groasă de murdărie. Una dintre reginele Europei chiar se lăuda cu “strălucitoarea albeaţă a mâinilor sale”, în condiţiile în care nu şi le mai spălase de trei săptămâni. Nu existau camere speciale destinate satisfacerii nevoilor fiziologice, de aceea la Curtea Franţei obiceiul monarhilor de a se muta cu suita de la un castel la altul “în vizită” lua alte semnificaţii… servitorii trebuiau să cureţe colţurile incintelor, de altfel opulente arhitectural şi ca amenajare de interior, înainte de revenirea suveranilor. În plin secol al XVIII-lea, curtenii regelui Franţei purtau machiaje sofisticate, peruci “aripi de porumbel”, veşminte din cele mai fine cati­fele şi mătăsuri, folosind relaxaţi andrele sau beţişoare metalice lungi pentru a se scărpina sub perucile fastuoase. De ce? Simplu. Erau plini de păduchi. Parfumurile epocii aveau esenţe tari. De ce? Pentru a ascunde mirosurile dezagreabile ale lipsei unei igiene corporale riguroase.

Industrializare, postindustrializare

Doar din secolul al XIX-lea începe marea bătălie pentru readucerea curăţeniei ca normă socială acceptabilă a igienei private. Nu însă şi a celei publice. Băile îşi fac apariţia în casele oamenilor ca prezenţe obligatorii. Însă străzile gem de mizerii, noroi şi gunoaie. Doar la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea apar lucrările sistematizate de canalizare, de drenare, de curăţenie publică şi de amenajare urbanistică, ce permiteau şi chiar încurajau crearea unui spaţiu public curat. Iar secolul al XX-lea a fost cu siguranţă secolul în care igiena a devenit una dintre variabilele statistice măsurabile pe consumul de şampon, detergent, pastă de dinţi pe cap de locuitor. Civilizaţia actuală este obsedată de curăţenie. Igiena apare astăzi ca un imperativ, ca o normă fără de care individul în sine, dar şi populaţii întregi nu pot spera să aibă acces la statutul de societate avansată. Frenezia curăţeniei, a lipsei mirosurilor deranjante emise de fiziologia umană nu mai este neapărat dată de deliciile socializării, cum era cazul în Imperiul Roman, ci de reversul problemei: lipsa de igienă scade considera­bil dezirabilitatea socială. În lumea contemporană nu mai este loc sau răbdare pentru murdărie. Nu în condiţiile în care circuitul comercial care gestionează fluxul de “curăţenie” se joacă permanent cu preţurile către praguri tot mai mici. Oferta econo­mică sti­mulează igiena. Pentru simplul fapt că avem de-a face cu o piaţă de desfacere în continuă expansiune.

Amalgam

Civilizaţiile din Mesopotamia antică atinseseră extraordinare culmi de rafinament, însă marile oraşe, aglomerări urbane de dimensiuni impresionante în epocă, nu ar fi oferit călătorului contemporan o “panoramă olfactivă” uşor de suportat. Iar asta pentru că Ninive sau Babilon nu aveau reţele de canalizare şi băi pu­blice. De aceea este de presupus că amestecul de bogăţie cu o igienă publică defectuoasă ducea la consecinţe neplăcute în spaţiile deschise ale oraşelor. O zi de târg în Ninive ar fi constituit cu siguranţă o experienţă a simţurilor dusă la extrem, chiar şi pentru standardele de atunci.

Grijå

Egiptenii au fost printre cei mai pedanţi antici. Deşi igiena s-a impus în ţara celor două Regate din considerente religioase, practicile de curăţenie corporală atinseseră deja nivelul de integrare, la nivel de cutume sociale, care să le permită oamenilor un trai mai bun. Conştienţi că o igienă superioară permite ocolirea unor focare de infecţie generate de mizerie, egiptenii preferau chiar să fie curaţi, mai degrabă decât să arate bine. Cei mai curaţi egipteni erau Marii Preoţi, obligaţi să facă mai multe abluţiuni zilnic, să se radă complet şi să îşi îngrijească pielea.