O vizită la templul ceaiului... 5.000 de ani mai târziu

Într-o frumoasă după-amiază de mai, în timpul călătoriei la Shanghai, am fost invitaţi să vizităm "Oraşul Ceaiului Tianshan" din metropolă, un loc tihnit, departe de "peisajele" de blocuri-turn din cartierul în care suntem cazaţi. Grupul de jurnalişti români, toţi aflaţi pentru prima dată în China, a fost uşor de impresionat.

Numele Tianshan, un complex comercial în care se vând frunze şi flori pentru ceai, ustensile necesare pentru prepararea băuturii, precum şi gustări specifice servite numai după consumarea băuturii, se traduce prin "Munţii din ceruri" sau "Munţii spiritului" (Tianshan fiind un lanţ stâncos din vestul Chinei, care se întinde până în Kazastan, Uzbekistan, India şi Pakistan).

Micuţele magazine din interiorul "Oraşului Ceaiului" sunt atât de colorate şi de parfumate, încât poţi face faţă cu greu ispitelor de tot felul. Am ales, ca primă variantă, magazinul "Anotimpul frunzelor de ceai". Nici nu intrăm bine, că trei fete tinere, mignone şi subţiri se apucă să pregătească un ceai cum nu am mai băut şi nu am mai văzut niciodată: din flori. Dintr-o cutie din sticlă, una dintre gazde scoate un fel de "nucă" de culoare închisă.

Chinezoaica vorbeşte binişor engleză. Ne-a spus că în acest "ghem" uscat se află un amestec de flori, al cărui gust este inconfundabil. Am zâmbit cu toţii. Părea greu de crezut. Gazda s-a apucat însă de treabă fără să ia în serios mirarea noastră. A fiert puţină apă într-un ceainic electric şi a aşezat "nuca" într-un pahar din sticlă cu picior. Înainte de infuzie ne-a spus că apa fierbinte trebuie adăugată încet pentru a lăsa timp florilor să se desfacă şi aromei să ne inunde organismul.

Nu am crezut până nu am văzut şi nu am simţit cum bobocii uscaţi se desfac şi un parfum puternic iese la suprafaţă. O altă chinezoaică a pregătit, în tot acest timp, cănuţele tradiţionale pentru servitul ceaiului. Ne-a înmânat fiecăruia dintre noi, cu două mâini, pentru că aşa este civilizat, câte un astfel de recipient călduţ. Apoi ceaiul a fost împărţit. Se serveşte fără zahăr şi fără lămâie. Întotdeauna. De altfel, chinezii nu îndulcesc şi nici nu-şi acresc ceaiurile.

Servesc, după dorinţă, planta potrivită - mai dulce, mai amară, mai parfumată, mai puţin aromată. Gustul trebuie dat de frunză sau de floare, şi nu de alte "accesorii". Înainte să pregătească ceaiul de ginseng sau cel de trandafiri, gazdele ne-au arătat că o degustare ca la carte, pentru orice tip de infuzie, e musai să înceapă cu mestecarea câtorva frunze sau flori uscate, înainte ca ele să intre în procesul de preparare.

În magazinul lui Cai Ying Li, am fost serviţi cu arome de oolong, iasomie, pu'erh, alb, roşu, verde, negru şi câte şi mai câte. Pe o măsuţă joasă, din lemn masiv, gazda noastră a umplut rapid mai multe farfurioare cu frunze şi flori uscate. Alături, mai multe recipiente mai mici sau mai mari, din sticlă sau ceramică, îşi aşteptau rândul să fie folosite. Ritualul este de-a dreptul impresionant.

Timp să ai să te laşi purtat prin toţi paşii! Li pregăteşte cu grijă prima aromă: oolong, cel mai popular ceai din China. Un ibric electric este ţinut la aproape 90 de grade timp de 2-3 minute. Apoi, dintr-un fel de oală cu capac de sticlă şi umplută cu apă fierbinte se scot câteva cănuţe din ceramică. Frunzele de oolong, chircite ca un prunc care stă să se nască, sunt puse într-un fel de recipient din sticlă cu sită, iar apa turnată deasupra. În câteva secunde, o emanaţie plăcută ne inundă plămânii.

Gustul este pe măsura aşteptărilor, ceea ce o mulţumeşte vizibil pe gazda noastră. Râde mult, chicoteşte, ne înţelegem prin semne. Ştie câteva cuvinte în limba engleză, insuficiente însă pentru a-şi exprima părerile. E suficient că ştie să ne atragă atenţia asupra etapelor de preparare a ceaiului şi să ne ademenească cu tot felul de minunăţii. Una dintre surprizele serii a fost de departe pregătirea unui ceai dintr-o "mingiuţă" formată din frunze afumate ale plantei Camellia Sinensis Sinensis (un arbust specific Chinei).

În timp ce savuram şi comentam, Cai Ying Li scoate de sub masă un alt ceainic, mai mare şi cu gâtul parcă mai strâmt. Ne ia ceştile din faţă, cu ajutorul unui cleştişor, le spală cu apă fiartă în ceainic şi ni le dă înapoi. Urmează noi arome, de data aceasta însoţite de alune date prin wassabi sau printr-o compoziţie pe bază de alge şi nişte bomboane foarte dulci şi parfumate, de forma caramelelor.

Nu vorbim deocamdată despre preţuri, care, deşi negociabile, sunt extraordinar de mici. Ne-am lăsat cu trup şi suflet în grija gazdei. Un moment de răsfăţ era binevenit şi nici unul dintre noi nu doreşte ca el să se termine. Suntem vrăjiţi şi copleşiţi de câtă artă se află în pregătirea ceaiului. Locuitorii Chinei au o tradiţie de cel puţin 5.000 de ani de preparare a acestei băuturi. Începând din prima parte a mileniului al treilea înainte de Hristos, împăratul Shen Nung avea să rămână în istorie sub numele de "părintele medicinii tradiţionale chineze", el fiind descoperitorul a sute de plante tămăduitoare. Ceaiul a ajuns în Europa abia 4.000 de ani mai târziu.