Pe limba fiarelor, despre surse şi resurse

Pe primul povestitor l-am întâlnit într-un fund de pârâu. M-am ţinut scai de el luându-i urma, drept care s-a înduplecat să-mi povestească. Nu cred că trecea cu mult peste vreo 250 de kilograme, avea blana deasă, de un cafeniu-auriu şi, în ciuda peticelor de zăpadă, umbla desculţ, dovadă că era tânăr şi în putere. Mi-a explicat însă că nu mai are nici un viitor în pădurea aceea şi că, în curând, va trebui să se facă fie tâlhar, fie gunoier. Uitasem: povestitorul cu pricina fusese un urs. Acum să nu îmi spună nimeni că urşii nu vorbesc. O fac în felul lor şi trebuie doar auziţi, căci rostesc adevărul într-o limbă unică: a fiarelor, a arborilor, a apelor şi a firului de iarbă. Ba chiar şi peştii, cât par ei de muţi, comunică în pomenita limbă.

Chiar de va părea unora semn de trufie, am pretenţia că, după zeci de ani de umblet prin păduri, am început să înţeleg limba asta. Sunt încă un debutant şi tare mă tem că aşa voi rămâne toată viaţa, însă e mai mult decât nimic. Nu cred să fie nicio vrăjitorie în dobândirea acestei stranii abilităţi – pe care pragmaticii o consideră un adevărat handicap -, întrucât la mijloc este numai o chestiune de atenţie. Cam cum explica Sri Aurobindo: “Miracolul este faptul că şi divinul este natural, dar noi nu suntem atenţi”.

Ursul fusese rănit de două ori în războiul dus de umanitate cu natura şi de aceea l-am întrebat dacă este vreo diferenţă între glonţul tras de un braconier sărac şi cel scuipat de arma unui vânător avut. Spre surpriderea mea, am aflat că cei doi plumbi dor la fel. Auzindu-ne, au intrat în vorbă şi câţiva molizi doborâţi – arborii mor încet şi au multă vreme să îşi rostească testamentul – şi mi-au spus că nici ei nu au simţit vreo diferenţă între drujba hoţului cu căruţă şi cea a jefuitorului legal, dotat cu TAF, remorcă articulată şi gater. Altcumva spus, cu hârtii sau nu, moartea lor era aceeaşi.

În cor, urşii şi arborii mi-au explicat că totul a început de când ei, din surse, au devenit resurse. Fiindcă pădurea, cu toate cele aflate în ea, fusese la început sursă: de viaţă şi de frumuseţe. Abia când ea şi locuitorii săi au devenit resurse a început răul. “Prietene - îmi zisese ursul – ai auzit vreodată să se spună «resurse de frumuseţe»? Bineînţeles că nu. Se spune «surse de frumuseţe». Ceea ce, la început, am fost noi toţi: urşii, arborii, florile, vulturii, ba chiar şi unii oameni . Iar astăzi, în capitalismul ăsta idiot, am devenit aproape toţi – chiar şi cei mai mulţi dintre oameni – resurse. De îmbogăţire anapoda, fiindcă am încăput, cu hârtii legale, pe mâna unor limitaţi fără limite. Nişte proşti lacomi”. I-am dat dreptate.

Ursul cu pricina, alături de alţi confraţi, îşi avea bârlogul pe o coastă abruptă, cu pădure neumblată, doborâturi învălmăşite şi stâncării îmbrăcate în muşchi gros. Mai la deal începeau rarişti cu afiniş, pajişti cu ierburi crude – căci ursul paşte ! -, o “hribărie” darnică se isca vara nu departe, iar pârâul îşi avea obârşia deasupra bârloagelor. Să tot trăieşti! Aşa a fost până în urmă cu câţiva ani, când în uriaşa poiană de sub cer s-au ridicat două stâne. Câinii au prins să coboare, lătrând în jurul culcuşurilor, cât despre a mai ieşi noaptea la ierburile luminate de stele nu mai putea fi vorbă: aceiaşi câini, strigătele ciobanilor şi focurile aprinse îi tăiau orice poftă de verdeţuri. Un container frigorific cu număr de Italia şi-a făcut apariţia la furca pâraielor şi hoarde de omuleţi tuciurii şi zdrenţăroşi s-au pus pe jefuit hribăriile, afinişul şi zmeurişurile lui. Aşa a ajuns ursul meu să pribegească prin “străinătate”, căutând codri nestăpâniţi de oameni. Speranţa îi fusese însă deşartă.

Ni s-a alăturat la sfat încă un urs. Mai bătrân şi tot păţit. Era nervos şi de îndată am observat pricina: umbla greu, căci laţul de oţel împletit – şpranga, cum îi spun localnicii – îi strângea pântecul, asemenea unui brâu necruţător. Oţelul i se încolăcise peste burtă, petrecut pe dinaintea coapselor şi peste spate. Respira anevoie şi, atunci când l-am întâlnit, se oprise să îşi lingă rana supurată, cauzată de “podoaba” pusă de ciobani. El mi-a spus că, spre a-şi păstra laptele şi caşul la rece, gospodarii aşezaseră putinile în pârâu, înconjurând locul cu laţuri, “să nu dea ursu’ ”. Dar foamea şi cu nasul de urs sunt călăuze pricepute şi bunătăţile au fost descoperite. Nu şi capcanele. S-a zbătut amarnic, s-a zmucit şi sârma i-a intrat în carne. Nu s-a lăsat: a ros fierul spărgându-şi dinţii şi, în cele din urmă, oţelul s-a frânt de la nod, rămânând agăţat de el. L-am privit. Era un urs uriaş, cărunt şi trist. Din când în când, ostenit, şedea “căţeleşte”. Atunci burta îi bomba sugrumată în cercul ruginit, rana se adâncea şi trebuia să se ridice. Mergea la pârâu nu de sete, ci pentru apa rece şi tămăduitoare.

M-am întors la povestitorii mei de curând. Coasta bârloagelor a fost defrişată şi lemnul a ajuns la ubicua firmă Schweighofer. Drujbele au urlat toată vara şi buldozerele urmate de TAF-uri au brăzdat codrul. Bârloagele au rămas pustii şi urşii au ajuns pe drumuri. Pentru astfel de fapte, în Austria lui Schweighofer, ar demisiona ministrul Mediului.

În curând presa va scrie despre întâlniri tragice între oameni şi urşi. Ministresa de mediu, Rovana, va fi informată de “ specialişti” că acolo au apărut urşi cu “comportament deviat” şi va decide uciderea lor. Să nu mă întrebaţi unde s-au întâmplat toate astea. N-ar avea rost să vă spun, fiindcă aşa merg lucrurile peste tot în Carpaţi.