Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Îl întîlnim peste tot în jurul nostru. În fiecare încăpere a casei, în fiecare colţ din oraş, la ferestre, în laboratoare, în mîinile medicilor chirurgi... Inventat în urmă cu mai bine de un secol, plasticul ţine în permanenţă pasul cu viaţa noastră.
Inventatorul incontestabil al plasticului a trăit în Anglia secolului al XIX-lea. Omenirea era familiarizată, pînă atunci, cu descoperirea, din perioada 1735-1744, a arborelui de cauciuc, în Peru, de către omul de ştiinţă francez Charles Marie. După ce americanul Charles Goodyear a descoperit în 1839 vulcanizarea cauciucului (procedeu prin care cauciucul brut era încălzit cu sulf şi transformat într-un material elastic), inventatorul englez Alexander Parkes a creat, în 1855, prima formă de plastic artificial. El a amestecat piroxilina, numită şi “fildeş sintetic” (obţinută din celuloză tratată cu acid azotic combinat şi solvenţi), cu alcool şi camfor. Rezultatul a constituit un produs flexibil, un material transparent, pe care inventatorul l-a denumit “parkesină”. Plasticul lui Parkes a avut un trai relativ scurt, investitorii invocînd costuri prea mari ale materiilor prime necesare pentru fabricarea parkesinei.
DIN AMERICA... La începutul secolului trecut, chimistul de origine belgiană Leo Hendrik Baekeland a inventat plasticul obţinut exclusiv pe bază de polimeri sintetici, fenol şi aldehidă formică. Metoda de obţinere a produsului pe care Baekeland, devenit la vîrsta de 26 de ani cetăţean american, l-a denumit “bachelită” era foarte ieftină. Baekeland a construit un aparat – “bachelizer” – prin care putea controla variaţia de căldură şi presiune pentru a ajuta la reacţia chimicalelor. Chimistul a descoperit aşa-numita răşină de bachelită, o substanţă care se întărea rapid şi lua forma recipientului în care era ţinut. Acesta a fost primul plastic viabil şi ieftin, rezistent electric, stabil chimic, rezistent la căldură, la rupere şi la şocuri, un material care nu se poate decolora de la lumina soarelui sau de la alţi factori naturali. Bachelita îşi menţine forma în orice circumstanţe, dîndu-i astfel calitatea de durabilitate şi eficienţă. Acesta a fost un motiv suficient de bun pentru ca armata – în special cea americană – să fie interesată de producţia de armament şi echipament uşor din bachelită. Materialul este folosit şi astăzi în gospodăriile oamenilor.
Polimerii naturali nu au fost însă ignoraţi. Invenţiile lui Goodyear şi Alexander Parkes aveau să revoluţioneze industria, în special prin îmbunătăţirea proprietăţilor unui polimer natural numit celuloză. Englezul Daniel Spill şi americanul John Wesley Hyatt au lansat două produse cu aceleaşi calităţi – xilonita, în 1869, şi, respectiv, celuloidul, în 1870. Xilonita şi celuloidul reprezentau, de fapt, primul plastic industrial, care avea să înlocuiască produsele fabricate pînă atunci din fildeş de elefant, carapace de broască ţestoasă şi oase. La începutul secolului al XX-lea, bilele de biliard şi pieptenii ce se făceau din fildeş au început să fie uşor-uşor construiţi din acest plastic industrial. Deşi se îngălbenea repede şi ardea destul de uşor, celuloidul a fost folosit în primele filme fotografice flexibil pentru fotografii şi filme.
Citește pe Antena3.ro
...ÎN EUROPA. În ultimii 20 de ani ai secolului al XIX-lea, Contele de Chardonnay a inventat un material, obţinut pe bază de celuloză, care putea înlocui mătasea în crearea veşmintelor. Materialul lua însă foarte uşor foc. În aceeaşi perioadă, inventatorii britanici Charles Cross, Edward Bevan şi Clayton Beadle au patentat o nouă mătase artificială pe bază de celuloză – celofibra. În anii ’30 produsele pe bază de celofibră erau obţinute deja la scară largă, înlocuind treptat firul de mătase. La începutul secolului al XX-lea inginerul textilist elveţian Jacques Edwin Brandenberer a descoperit celofanul, combinînd celofibră cu pînză, creînd astfel primul ambalaj flexibil şi impermeabil.
Regele incontestabil al industriei anilor ’30 l-a reprezentat nailonul, cunoscut şi sub numele de poliamidă, prima fibră sută la sută sintetică, introdusă pe piaţă de compania americană Du Pont în 1939. Nailonul a fost inventat în 1927, sub denumirea de Fibra 66, de către chimistul american Wallace Hume Carothers, care lucra la un proiect secret prin care se studiau structura moleculară a materialelor şi proprietăţile fizice ale acestora. Nailonul, dur, dar flexibil, a înlocuit părul de animale de la periuţele de dinţi şi ciorapii de mătase. Du Pont a cheltuit, timp de 12 ani, 27 de milioane de dolari pentru îmbunătăţirea nailonului şi fabricarea lui pe scară largă. După primul război mondial au apărut polistirena şi PVC-ul. Americanul Waldo Semon a inventat vinilul, cel de-al doilea cel mai folosit material plastic din lume, un produs eficient din punct de vedere al costurilor, rezistent la foc şi uşor de turnat în forme diferite. În 1933, studentul Ralph Wiley, care lucra pentru compania Dow Chemical, a descoperit accidental un alt plastic: PVDC-ul, cunoscut sub numele de Saran, un material care se poate lipi de orice, inclusiv de el însuşi. Invenţia sa a fost folosită pentru protejarea echipamentului militar şi pentru ambalarea alimentelor.
MILITAR ŞI CASNIC
În 1936 a fost descoperită polietilena, care avea să joace un rol important în timpul celui de-al doilea război mondial. Uşor şi subţire, materialul a fost folosit la protecţia subacvatică faţă de cabluri şi la izolarea radar în aplicaţiile militare. Folosirea polietilenei ca material izolant a redus dimensiunea radarelor la 300 de kilograme în 1940. Astăzi, polietilena serveşte la fabricarea articolelor de uz comun – sticle de suc, recipiente pentru lapte, pentru legume şi de păstrare a mîncării. În 1938, Roy Plunkett de la compania americană Du Pont a descoperit teflonul, material utilizat în prezent la scară largă în accesorii de bucătărie. Începînd din anii ’50, plasticul a ocupat tacticos aproape fiecare colţişor din viaţa noastră. În prezent, cercetătorii din toate colţurile lumii încearcă să obţină materiale plastice biodegradabile la expunerea la soare, la apă, la bacterii, la enzime, la vînt şi la unele boli ale rozătoarelor şi insectelor pentru a ajuta mediul înconjurător să fie cît mai sănătos.
