Pompei: un oraş uitat

de Anca Aldea | 02 Aug 2008 • 00:00

Ce n-a distrus Vezuviul în anul 79 d.Hr. a distrus civilizaţia noastră. Oraşul Pompei, unul dintre cele mai cunoscute situri arheologice din întreaga lume, a ajuns vandalizat de hoţi, răvăşit de turişti şi abandonat de autorităţi.

Ce n-a distrus Vezuviul în anul 79 d.Hr. a distrus civilizaţia noastră. Timpul a stat în loc aproape 2.000 de ani. Oraşul Pompei, unul dintre cele mai cunoscute situri arheologice din întreaga lume, a ajuns vandalizat de hoţi, răvăşit de turişti şi abandonat de autorităţi.

Erupţia vulcanului Vezuviu în urmă cu aproape 2.000 de ani a îngropat, sub un strat gros de cenuşă şi materiale toxice, oraşul Pompei. Secole de-a rîndul, trupurile neînsufleţite ale celor care şi-au pierdut viaţa atunci şi clădirile ciuntite de exploziile puternice şi repetate ale vulcanului au fost păstrate aproape intacte. În ultimul secol însă, oamenii parcă şi-au pierdut interesul pentru cel mai interesant sit arheologic din Italia şi chiar din lume.

Neglijenţă Vizitatorii care trec pragul oraşului dezgropat din cenuşă – în fiecare zi vin aici 2,5 milioane de turişti – privesc nepăsători la starea de degradare a ruinelor şi chiar participă la distrugeri (de exemplu, mii de maşini sînt parcate în zone interzise), responsabilii sitului arheologic neglijează locul din lipsa banilor, iar soarele şi ploaia îşi fac de cap printre rămăşiţele clădirilor de odinioară.

Totul se duce de rîpă, chiar dacă o decizie, de anul acesta, a statului italian a impus “stare de urgenţă” pentru salvarea acestor locuri (guvernul a alocat de urgenţă fonduri speciale şi a cerut în mod expres instaurarea unor măsuri de siguranţă pentru protejarea sitului). Singurii cărora le pasă – arheologii şi istoricii artei – au avertizat îndelung – fără nici un rezultat – asupra stării degradante a ruinelor: asupra faptului că frescele încep să dispară, că acoperişurile şubrede şi zidurile năruite nu pot supravieţui timpului.

Două secole de excavaţii Dintre cele 66 de hectare ale sitului, doar o treime a fost recuperată în adevăratul sens al cuvîntului. Restul de două treimi este în continuare acoperit cu materii vulcanice. De 250 de ani de cînd au început excavaţiile pentru scoaterea la lumină a oraşului de sub cenuşa solidificată, lucrările au înaintat greu, iar acum aproape că nimeni nu se mai preocupă de asta.

În anul 1748, Carlo di Borbone a început excavarea în Pompei. “Misiunea” avea să ajute la creşterea prestigiului noului Regat al celor două Sicilii. Lucrările nu au fost însă executate încontinuu şi nici conform unor planuri concrete – ruinele oraşului abia fuseseră descoperite şi atribuite Pompeiului.

În acea perioadă au fost scoase la suprafaţă templul lui Isis şi o porţiune din teatrul de odinioară. Tot în secolul al XVIII-lea, pe teritoriul în care odată se ridicase Herculaneum, au fost găsite mai multe obiecte de artă ale acelor vremuri, dar dezinteresul pentru aceste vestigii le-a făcut repede uitate.

Să nu uităm însă că cercetarea arheologică nu era încă o ştiinţă la începutul secolului al XVIII-lea, ci un instrument de colectare a obiectelor antice de

bogaţii vremii. Apoi să luăm în calcul şi faptul că, pe măsură ce excavaţiile continuau şi artefactele erau scoase la suprafaţă, erau din ce în ce mai dificil de conceput modalităţi de conservare pentru aceste obiecte. La mijlocul secolului al XVIII-lea, monarhul Carlo di Borbone, din Napoli, a înţeles importanţa acestor descoperiri, iar excavarea în Pompei a devenit repede o “afacere de stat”, în lucrări fiind implicaţi inginerii armatei regale. Monarhul a cerut chiar expertize ştiinţifice ale monumentelor descoperite treptat. La aproape 30 de ani de cînd francezii au cucerit Napoli în 1799, în situl Pompeiului au fost angajaţi, pentru excavaţii, 688 de civili şi 1.500 de soldaţi. În timpul ocupaţiei franceze, situl a primit mai multă atenţie, dar – din nou – s-a insistat doar asupra unor zone. Este vorba de Amfiteatru şi de Forum, de zona din jurul cimitirului de lîngă Porta Ercolano şi de teatrele din vecinătate.

Descoperirea Casei Faunului (cea mai mare clădire din Pompei, avînd 3.000 de metri pătraţi) – pe ai cărei pereţi a fost găsit un mozaic de dimensiuni impresionabile înfăţişîndu-l pe Alexandru cel Mare în timpul unui război (istoria asupra lui Darius, regele Persiei) – a fost folosită ca simbol a Unificării Italiei în 1861. (Casa Faunului a fost ridicată, în stilul aristocratic al domusului roman, la începutul secolului al II-lea î.Hr.)

Plan de lucru O dată cu numirea, în fruntea echipei de lucrători la sit, a lui Giuseppe Fiorelli, excavaţiile au început să fie sistematice. Orice descoperire era făcută publică şi expusă. În fiecare zi erau luate notiţe despre tot ceea ce se întîmpla pe şantier. Începînd din secolul al XX-lea, excavaţiile au fost orientate în estul sitului, acolo unde se aflau străzile principale ale oraşului. Între 1924 şi 1961, sub coordonarea lui Amedeo Maiuri, au fost scoase la suprafaţă o serie de clădiri Pompeiene, între care Casa Misterelor, centrul oraşului, Regio I şi II şi mormîntul de la Porta Nocera. În paralel, în regiunea pe care se afla Herculaneum au fost excavate numeroase opere de artă, între care statui din marmură şi bronz şi picturi.

În ultimii ani, nu s-a mai acordat importanţă foarte mare lucrărilor la sit. Nimeni să nu mai fie convins de bogăţia istorică a ruinelor oraşului-model al Imperiului Roman? Nimeni să nu mai fie interesat de Grădina fugarilor – locul în care Giuseppe Fiorelli, cel care a coordonat excavaţiile din Pompei în perioada 1860-1875, a introdus mulaje reprezentînd oamenii luaţi prin surprindere de lava vulcanică şi îngropaţi de vii în cenuşă în anul 79 d.Hr.? (Mulajele sînt atît de bine realizate, încît poţi vedea, cu claritate, expresia figurilor disperate sau cutele hainelor pe care le purtau în momentul morţii). Nimănui să nu-i mai pese de cei trei kilometri de ziduri care înconjurau oraşul încă din secolul al IV-lea î.Hr. (în timpul Imperiului Roman, zidurile nu mai serveau la apărare în faţa cotropitorilor. Ele au fost parţial dărîmate pentru a construi, în locul lor, locuinţe noi sau băi publice)? Sau de cimitirul de la Porta Ercolano (poarta care deschidea calea Pompeienilor către oraşul vecin, Herculaneum), un loc de veci unde cenuşa morţilor erau aranjată, în urne, pe pereţii mormintelor (iar sub fiecare urnă era trasată linia corpului celui dispărut)? Sau de Casa Mistreţului Sălbatic, a cărei construcţie a fost terminată chiar înaintea eruperii din anul 79, decorată cu picturi reprezentînd scene de vînătoare şi cu cerul înstelat? Sau de amintirile celebrelor Lupa (prostituate, în limba latină), ale căror bordeluri din Pompei deveniseră celebre cu mult timp înaintea erupţiei vulcanice? (Lupanarele erau, de cele mai multe ori, camere special amenajate sau în încăperi ascunse la etajul vreunui magazin. Pereţii acestor odăi erau decoraţi cu desene reprezentînd jocuri erotice. Prostituate ajungeau doar sclavele originare, de regulă, din Grecia sau Orient. Cîştigurile acestor femei intrau mereu în buzunarele patronului bordelului. O singură clădire-lupanar a fost identificată pînă în prezent, aceasta datînd din anul 79 d.Hr. Într-una din camere a fost găsită o monedă bătută în anul 72 d.Hr.)

Vezuviul anului 79 Anul 79 d.Hr. Luna august. Ziua 24. În apropiere de Napoli, în regiunea Campania a Italiei de astăzi, vulcanul Vezuviu a distrus şi acoperit, cu un strat gros de cenuşă şi piroclastite (roci formate în timpul erupţiilor vulcanice), oraşele Pompei şi Herculaneum, situate chiar la poalele muntelui cu fălci de foc.

Timp de două zile, vulcanul a aruncat cu flăcări şi cenuşă în toată regiunea Golfului Napoli, cu precădere însă în cele două oraşe prospere ale Imperiului Roman timpuriu. Mii de oameni panicaţi au sfîrşit în cele mai groaznice chinuri. Arşi de vii şi acoperiţi de dărîmături. Vezuviul a desconsiderat atunci rasa umană şi a lovit fără milă negustori, fermieri, femei, copii, bătrîni. A ras totul în cale – livezile cu pomi fructiferi, viţele-de-vie de pe coline, staulele cu animale, reşedinţele opulente ale înavuţiţilor romani, băile publice. Cei 2.000 de locuitori care mai rămăseseră în Pompei (18.000 de oameni reuşiseră să fugă de la primele semne ale neliniştitului vulcan – cu cîteva zile înainte de erupţie, pămîntul se zguduise de mai multe ori) şi aproximativ 5.000 de suflete din “staţiunea” Herculaneum, preferată pentru odihna oaselor “obosite” ale bogaţilor vremii, au pierit atunci. Timp de două zile, ciuperca de cenuşă “scuipată” de Vezuviu i-a nimicit pe păcătoşi. Au avut loc mai multe “reprize” – în seara zilei de 24 august, un nor de cenuşă, gaze fierbinţi şi resturi vulcanice, de aproximativ şase kilometri cubi, au inundat văzduhul. O oră mai tîrziu, a avut loc o a doua explozie, care a aruncat deaspura Pompeiului tăciuni aprinşi şi roci, acoperind oraşul. Disperaţi, oamenii au încercat să se ascundă în case, în beciuri, sub orice acoperiş. Pînă în zorii zilei de 25 august Vezuviul a stat liniştit. Parcă pregătea ceva şi mai puternic, şi mai devastator. Cînd Soarele se pregătea să mijească, după o explozie violentă de gaze toxice, vulcanul a erupt de patru ori, devastînd oraşul. Mulţi oameni au fost luaţi prin surprindere, au încercat în van să se apere de furia Vezuviului. În numai trei ore, toate oraşele din Golful Napoli au căzut victimele nenorocirii, iar Pompei şi locuitorii lui au fost acoperiţi cu cenuşă fină. Două zile mai tîrziu, cînd vulcanul s-a potolit, întreaga zonă arăta sinistru: o pătură albă acoperea totul în jurul, rîul Sarno încerca din răsputeri să-şi facă loc printre rocile vulcanice, iar coasta năvălise în mare. Întregul Pompei – oraşul înfloritor de odinioară – dispăruse.

Potrivit istoricilor, Herculaneum se afla la doar un pas de a scăpa de “invazia” de foc. Oraşul căzuse sub incidenţa unui vînt venit dinspre vest. Adierile au reuşit să schimbe traiectoria cenuşei. A doua zi însă şi-a făcut apariţia un şuvoi puternic de noroi vulcanic amestecat cu piatră. S-a dovedit mortal. În acea zi de 25 august anul 79 d.Hr. aproximativ 2.000 de locuitori ai Pompeiului – oameni care nu reuşiseră să fugă din calea furiei vezuviene – au fost ucişi de un nor de substanţe toxice, sufocante. Trupurile neînsufleţite din beciurile caselor au fost ulterior acoperite de un munte de rocă şi cenuşă, care s-au năpustit zgomotos asupra clădirilor, dărîmîndu-le.

Sfîrşit Senatorul şi scriitorul roman Plinius cel Tînăr, care şi-a pierdut unchiul – celebrul Plinius cel Bătrîn (autorul, între altele, al lucrării Naturalis Histoia, o enciclopedie de 37 de volume cu informaţii din astronomie, antropologie, istorie, zoologie, medicină, artă etc.) – în erupţia vulcanului, scria: “Un nor negru teribil, împrăştiat de explozii perfide de foc şi fulgere de foc; era ca trăsnetul, dar mult mai extins. (...) Puţin timp după aceea, norul s-a apropiat de pămînt şi a acoperit marea. (...) Apoi mama a început să me implore (...) să încerc să-mi găsesc scăparea. (...) Cenuşa cădea deja, dar nu în straturi subţiri... Cînd noaptea a venit, a fost ca şi cînd Luna şi cerul dispăruseră, orice lumină dispăruse. Puteai auzi bocetele femeilor, ţipetele copiilor, strigătele bărbaţilor; oamenii se strigau unii pe alţii, unii îşi chemau părinţii, alţii copiii, alţii soţii, încercînd să se recunoască între ei după voce. Unii îşi plîngeau soarta, alţii plîngeau soarta celor iubiţi. Alţii, nerăpuşi de teama de moarte, se rugau să piară. (...) S-a luminat un pic; ni se părea că nu era semn de lumina zilei, ci de un foc care urma să vină. Dar focul s-a oprit; întunericul s-a reîntors, a revenit cenuşa groasă şi grea. Am scăpat în mod repetat de aceste lucruri; altfel am fi fost îngropaţi şi zdrobiţi de greutate. (...) În final, ceaţa s-a subţiat şi s-a disipat într-un fel de fum sau pîclă; Soarele a strălucit în cele din urmă, chiar dacă slab, ca şi cînd ar fi fost eclipsă. Ochii noştri, care tremurau încă, au găsit totul schimbat, îngropat de o pătură groasă de cenuşă, ca şi cînd ar fi nins. (...) Frica s-a răspîndit, în timp ce trepidaţiile pămîntului continuau, şi mulţi, care-şi ieşiseră din minţi, îşi ridiculizau suferinţele... Dar noi, chiar dacă am scăpat de unele pericole şi aşteptam altele, noi nu ne-am gîndit să plecăm pînă cînd nu aveam să aflăm veşti de la unchiul meu”. Plinius cel Bătrîn şi-a pierdut viaţa în acele zile, în Stabiae, oraş situat la circa şase kilometri nord de Pompei. Reuşise însă să dea ordin ca flota sa de vapoare să fie folosită pentru operaţiuni de salvare a populaţiei sinistrate. Corpul neînsufleţit al lui Plinius cel Bătrîn a fost găsit la două zile de la catastrofă pe plaja oraşului. A murit asfixiat.

Oameni de cenuşă Dezlănţuirea Vezuviului a transformat 2.000 de bărbaţi, femei şi copii în trupuri carbonizate, dar perfect conservate pînă astăzi datorită cenuşei solidificate. După ce au murit asfixiate, corpurile s-au descompus, iar spaţiul din interiorul “coconilor” a fost umplut, secole mai tîrziu, cu ghips. Mulajele astfel create reproduc, în cele mai mici detalii, ridurile de pe pielea oamenilor, cutele hainelor şi mimica feţelor.

Mai multe amanunte pe www.3dots.ro