Popoarele sării

Prinţesa din poveste şi-a “cuantificat” dragostea filială printr-o expresie simplă, pre­zentă şi în folclor sub forma unui proverb: “Ca sarea în bucate”. Dacă era arheolog, ea ar fi spus, probabil, “ca sarea pentru civilizaţiile preistorice”. Şi nu ar fi greşit cu absolut nimic.

Prinţesa din poveste şi-a “cuantificat” dragostea filială printr-o expresie simplă, pre­zentă şi în folclor sub forma unui proverb: “Ca sarea în bucate”. Dacă era arheolog, ea ar fi spus, probabil, “ca sarea pentru civilizaţiile preistorice”. Şi nu ar fi greşit cu absolut nimic.

Judeţul Bistriţa-Năsăud, foarte aproape de oraşul Beclean: Băile Figa. Locul în care arheologii au identificat un adevărat “Pompei” preistoric, o “fereastră temporală”, larg deschisă către sfîrşitul Epocii Bronzului. Este vorba despre o descoperire excepţională,unică în tot sud-estul Europei: o exploatare de sare veche de peste 3.000 de ani. Spre deosebire de anticul oraş din Imperiul Roman, la Figa nu e existat nici o erupţie vulcanică, iar străvechile vestigii n-au fost “sigilate” sub lava şi cenuşa răbufnite din măruntaiele pămîntului. Ceea care le-a eternizat este bogăţia subterană, cea mai importantă a acestor locuri: sarea. De fapt, solul foarte sărat, care a păstrat intacte o mulţime de obiecte, altfel extrem de vulnerabile în faţa timpului. Obiecte care, în condiţii normale, ar fi dispărut demult, fără urmă. Motiv pentru care, atît de rare fiind, relicvele descoperite în acest loc sînt considerate de specialişti mai interesante chiar decît comorile antice din aur sau argint. Este vorba despre cîteva sute de “piese” confecţiunate din lemn, care sînt atît de bine păstrate încît, dacă n-ar fi ajuns deja în laboratoarele muzeelor, ai putea crede că sînt nişte scule contemporane, folosite pînă mai ieri-alaltăieri. Iar asta nu e tot: ascunse în pămîntul sărat, la Figa au supravieţuit şi urmele unei adevărate “linii tehnologice” deosebit de complexe, combinaţie străveche între un punct de extracţie şi unul de prelucrare a sării. Această descoperire excepţională vine să completeze alte cunoştinţe ştiinţifice mai vechi privitoare la un domeniu deosebit de important al vieţii preistorice. Pentru că, încă de la începuturile sale, civilizaţia umană a avut nevoie de acest produs care, pe atunci, se obţinea cu extrem de multă trudă. Ori de cîte ori au avut şansa de a descoperi nişte zăcăminte subterane accesibile ori a unor alte posibilităţi de extracţie a sării, toate culturile preistorice, atît cele de pe teritoriul ţării noastre, cît şi cele din restul lumii, s-au ocupat intens cu această activitate. Iar acesta este un motiv în plus pentru care, dincolo de raritatea lor, relicvele descoperite în “paradisul arheologic” de la Figa sînt deosebit de importante. Iar asta, pentru că ele readuc în atenţie un aspect deosebit de complex al istoriei, pe care specialiştii au început să-l abordeze doar de cîtva timp încoace. Şi anume că, înainte de a fi devenit civilizaţii ale “Pietrei cioplite”, “Bronzului” sau “Fierului”, populaţiile străvechi au fost, încă de la începuturi, “Popoarele sării”.

Citește pe Antena3.ro

Blocaj la negocierile pentru Guvern. Surse: Nu s-au înțeles pe împărțirea ministerelor

De ce sarea?

Pentru noi, cei de acum, sarea este un produs deosebit de banal. Iar mîna întinsă spre pulberea albă din solniţă este un gest reflex, pe care, în absenţa unor contraindicaţii medicale, îl facem fără să ne între­băm de ce. Şi totuşi, de ce consu­măm sare? Pentru că toate fiinţele vii de pe planeta noastră au nevoie de ea! Savanţii spun că viaţa a apărut în apele sărate ale Oceanului Primordial, în urma unor procese fizico-chimice extrem de

sofisticate. Procese în cadrul cărora un rol important l-a avut şi “clorura de sodiu”, cea  pe care noi o numim de obicei “sare de bucătărie”. O substanţă fără de care n-am putea trăi. Conform studiilor efectuate de specialişti, un om consumă, în medie, 7,5 kilograme de sare pe an. Iar dacă efectuază o muncă fizică grea, această cantitate se apropie de zece kilograme. Kilograme pe care acum le procurăm extrem de uşor: ne costă doar cîţiva bănuţi şi un drum pînă la alimentara din colţul străzii. Dar n-a fost întotdeauna la fel de simplu. Iar pentru populaţiile preistorice, procurarea sării, atît cea necesară pentru consumul propriu, cît şi al animalelor pe care începuse să le domesticească, a fost o chestiune de viaţă sau de moarte. În plus, la fel ca în zilele noastre, sarea era folosită şi pe atunci la conservarea alimentelor. Dar şi la tăbăcirea pieilor din care se confecţiona îmbrăcămintea de iarnă.

Apă şi sare

Pînă de curînd s-a crezut că singurul factor indispensabil pentru apariţia şi dezvoltarea vechilor comunităţi umane a fost existenţa unei surse constante de apă potabilă. Abia de cîteva decenii încoace, savanţii au început să accepte că un rol la fel de important l-a avut şi sarea. Evidenţiind faptul că primele aşezări umane s-au închegat în locuri în care aceasta era mai uşor accesibilă, antropologul român dr Dardu Nicolaescu-Plopşor afirma acum 25 de ani că de fapt sarea a jucat un rol important chiar în procesul de evoluţie a vechilor hominizi către omul actual. Dar pentru a înţelege aceste lucru nu-i neapărat nevoie să coborîm chiar pînă la “Moş Adam”. Este suficient să urmărim evoluţia comunităţilor umane preistorice de pe teritoriul ţării noastre. Teritoriu pe care Dumnezeu l-a dăruit cu provizii aproape inepuizabile de sare. Pe ambii versanţi ai Carpaţilor există cam 300 de zăcăminte în care sarea este relativ uşor de exploatat. La acestea se adaugă şi peste 3.000 de izvoare saline care sînt, şi ele, relativ simplu de folosit.

La începutul vremurilor

Sensibilă la cea mai mică urmă de umezeală, sarea propriu-zisă este imposibil de identificat la aşezările umane străvechi. Motiv pentru căre nici un arheolog nu se poate lăuda că ar fi găsit vreun “drob”, fie el cît de mic. Dar “amprentele” ei invizibile pot fi deduse pe baza unor raţionamente ştiinţifice bazate pe descoperiri din teren. Iar cele mai vechi astfel de “amprente” coboară adînc, în preistorie. Cîndva, în urmă cu peste 14.000 de ani, într-o perioadă pe care istoricii o numesc “Epipaleolitic”, pe ambele maluri ale Dunării se dezvolta, în zona Porţilor de Fier, cultura “Schela Cladovei-Lepenski vir”. Acolo era o aşezare stabilă, locuită între mileniile Xlll şi Vl î.Hr, care către sfîrşitul acestei perioade atinsese un nivel de civilizaţie la fel de ridicat ca al aşezărilor similare din Orientul Mijlociu. Cu toate că arheologii n-au reuşit încă să demonstreze că aici a existat o “tehnologie” a sării, este aproape sigur că străvechii “Cladoveni” îşi procurau acest ingredient indispensabil din izvoarele sărate abundente care existau şi pe atunci în zonă. Dar exploatarea sistematică a sării s-a dezvoltat într-o altă zonă, unde ea era mult mai la îndemînă şi mai simplu de obţinut.

“Revoluţia” neolitică

Cele mai vechi urme privitoare la exploatarea sistematică a sării din Europa atestate arheologic au fost descoperite la noi în ţară pe teritoriul judeţului Neamţ. Aici, în aşezările neolitice de la Lunca, Oglinzi şi Polici s-au găsit o serie de vestigii străvechi amplasate în apropierea unor izvoare de apă sărată. Cele mai timpurii

dintre acestea aparţin Culturii “Starcevo-Criş”, care, în mileniul Vl î.Hr, se întindea din nord-vestul Balcanilor pînă la malurile Nistrului. A fost o cultură remarcabilă, care a dezvoltat o economie timpurie, bazată pe agricultură şi creşterea animalelor domestice. Dar, în mod ciudat, în cele trei trei puncte menţionate arheologii au descoperit relativ puţine urme de locuire propriu-zisă. În schimb, au găsit foarte multă cenuşă amestecată cu bucăţi de lemn, în spaţii asemănătoare unor vetre deschise în aer liber. Analizînd toate aceste vestigii, specialiştii au dedus că cenuşa nu provenea dintr-un incendiu.

Combustia unei mari cantităţi de lemn împreună cu folosirea unor vase de lut care păstrau şi ele urmele unei arderi intense demonstrau că, în urmă cu 7.000 de ani, acolo a funcţionat un adevărat “centru industrial”, specializat în obţinerea sării de bucătărie. Procedeul se baza pe fierberea şi evaporarea apei sărate provenite de la izvoarele din apropiere.

“Tehnologia” neolitică

Perioada Neolitică a adus cu sine o mare dezvoltare a “industriei” preistorice a sării. Cu nimic mai prejos decît civilizaţiile contemporane ei, care se dezvoltau spectaculos prin alte meleaguri ale lumii, rafinata cultură Cucuteni a fost preocupată şi ea, în mod constant, de extracţia sării. Procedeul folosit de “Cucutenieni”, în jurul anului 4.500 î.Hr. se baza tot pe fierberea şi eva­porarea apei din izvoarele sărate. Descoperirile arheologice făcute în cîteva dintre aşezările acelei perioade demonstrează că “materia primă” era fiartă în vase mari, cu pereţii groşi, modelate sumar, dintr-o pastă de lut de calitate inferioară. Dar nu era vorba despre vreo neglijenţă a subtililor maeştrii ceramişti care, milenii la rînd, au înnobilat cultura “Cucuteni”. În nici un caz. De fapt, se pare că este vorba chiar de o “inovaţie” în domeniu. Acest tip de ceramică, cu pereţii poroşi, este “croită” parcă special pentru o astfel de întrebuinţare. Deşi par grosolane, sînt nişte vase care rezistă cu brio la “proba focului”. În plus, ele permit o evaporare mai rapidă a soluţiei saline care se fierbea în ele. Iar asta aducea cu sine o economie consistentă a combustibilului lemnos care trebuia să fie ars pentru fiecare “şarjă” în parte.

Bani din sare?

În aceste vase mari, cu pereţii groşi şi poroşi, saramura era fiartă pînă se preschimba într-o masă vîscoasă. În cîteva locaţii ale culturii Cucuteni, acest lichid dens era turnat în nişte vase mai mici. În formă de con rotunjit, acestea semănau oarecum cu paharele pe care noi le folosim ca să mîncăm ouăle moi. Prezente şi în alte culturi preistorice europene, aceste recipiente sînt numite de către specialişti “briquetage”. Întregul proces “tehnologic” se încheia cu o fază finală: o ultimă încălzire a soluţiei concentrate de sare, la sfîrşitul căreia se obţinea un mic bulgăr de sare solidă. Dimensiunile acestor “briquetage” erau oarecum “standardizate”, adică permiteau obţinerea unei cantităţi de sare aprope constante. Uşor de transportat şi avînd cam aceeaşi greutate, aceste obiecte i-au făcut pe unii savanţi să considere că sarea obţinută în “briquetage” ar fi putut îndeplini rolul de “monedă”, utilizată în schimburile comerciale. Deci ceea ce am putea numi un fel de “bani” preistorici.

Fereastră în timp

Oricît ar fi de spectaculoase, vestigiile preistorice despre care am vorbit pînă aici creează doar un “film” ipotetic al vremurilor de altădată. În schimb, relicvele de la Băile  Figa, care, aşa cum am spus, sînt extrem de bine conservate, readuc la o viaţă aproape reală o lume străveche, apusă de peste trei mii de ani. Am ajuns pe situl arheologic de la Figa într-o luni dimineaţă. De fapt, locului i se spune “Băile Figa” mai mult din inerţie şi doar pentru că, în urmă cu peste două decenii, acolo chiar a existat un mic centru de turism balnear, adus la viaţă apele sărate din zonă. Acum, din vechea staţiune mai există doar un bazin betonat, cu pereţii dărăpănaţi şi nişte vilişoare prăpădite, din care una singură iese oarecum în evidenţă. Iar în noaptea trecută, exact aceea fusese călcată de hoţi. Ca o ironie a sorţii, sau poate nu numai, aceea era de fapt “casa de vacanţă” a unui procuror de prin părţile locului. Poliţie, anchetă… ei, fleacuri de-ale noastre, mo­derne. În acelaşi timp, la doar cîteva sute de metri distanţă, arheologii aduceau la lumina zilei o altă lume, străveche, şi parcă tocmai de aceea mai reală. Şi, cu siguranţă, mult mai pasionantă decît aventura hoţului mărunt care spărsese un ochi de geam doar pentru ca să-i facă un pocinog  procurorului.

Primul ghid care ne-a ajutat să privim prin această “fereastră de timp” deschisă spre Epoca Bronzului a fost directorul Muze­ului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, arheologul Valerii Kavruc. Iar ceva mai tîrziu, Anthony Harding, membru al Academiei Britanice şi profesor al Universităţilor Durham şi Exeter, o somitate a arheologiei engleze. Kavruk şi-a luat rolul în primire înainte chiar de a porni către situl arheologic: “Depresiunea asta în care ne aflăm stă pe un zăcămînt de sare. Este ceea ce geologii numesc o «lentilă». În total are cam doi kilometri în diametru şi peste o mie de metri adîncime. Sarea este relativ aproape de suprafaţă. Dacă sapi doi-trei metri dai de zăcămînt. Asta i-a şi atras aici pe cei din vechime. În plus, pînza freatică şi apele pluviale au format şi firul ăsta de apă care curge pe aici. I se spune Pîrîul Sărat. Din loc în loc, în albia lui se iţesc nişte bucăţi negre de lemn. Le vezi? Sînt urme ale unor amenajeri străvechi”. De fapt, solul sărat de la Băile Figa este cel care oferă unicitatea arheologică a acestui sit. “Înaintea deschiderii acestui şantier, obiectele preistorice din lemn se puteau număra pe degete. Aici, într-o singură campanie de săpături, am descoperit cîteva sute.”

Englezul de la Figa

Povestea excepţionalelor descoperiri de la Figa a început prin anii ’70, cînd Ion Chintăuan a studiat zona din punct de vedere geologic. Atunci, el a găsit în Valea Pîrîului Sărat o serie de obiecte de lemn. Printre acestea a fost şi capătul unui jgheab din lemn, de fapt o “troacă” fasonată dintr-un trunchi de copac. Şi pentru că acel obiect semăna cu unul similar, descoperit anii ’30, în nişte vechi galerii de pe vremea dacilor, Chintăuan l-a atribuit tot perioadei dacice. Şi timp de trei decenii aşa a şi rămas consemnată. În 1997, Valerii Kavruk, aflat la un congres internaţional de specialitate, l-a cunoscut pe Anthony Harding, care era interesat de exploatarea sării în antichitate. Ulterior, colaborarea lor s-a extins şi, din anul 2000, cei doi au început să umble prin toată Transilvania, unde au cercetat toate exploataţiile de sare. Astfel se face că, în 2006, au ajuns şi la Figa. Aici, Harding a organizat activitatea metodic, cu rigoarea specific englezească. Ajutaţi de aparatură britanică, ultramoder­nă, specialiştii au marcat pe hărţi de mare precizie absolut toate elementele existente în zonă. Apoi, Harding a prelevat cîteva eşantioane din lemnele găsite acolo şi le-a trimis în străinătate pentru datarea lor cu radiocarbon. Investigaţie care a confirmat că cele mai vechi vestigii de acolo aparţin perioadei finale a Epocii Bronzului, în jurul anului 1.000 î.Hr. Fascinat de complexitatea acestei situaţii arheologice unice, profesorul englez ne-a spus că nu ar fi rău dacă s-ar reuşi conservatea întregului “obiectiv” şi transformarea lui într-o rezervaţie arheologică. În acest sens, anul trecut, Valerii Kavruk a început toate demersurile oficiale necesare pentru înscrierea sitului de la Băile Figa pe lista zonelor arheologice protejate prin lege. Momentan el este foarte optimist. Autorităţile de la Bucureşti l-au asigurat de tot sprijinul şi nu mai este nevoie decît de cîteva semnături. Sperăm să aibă dreptate, pentru că, după cum ştim, la noi orice minune durează doar trei zile. 

“Ortacii” Epocii Bronzului

Săpăturile arheologice propriu-zise au început în 2007, iar rezultatele au fost de-a dreptul spectaculoase. Arheologul Kavruk ne-a relatat că, în urmă cu 3.000 de ani, la Figa a existat, de fapt, un fel de mină de sare. “Solul era îndepărtat, iar apoi se săpa direct în zăcămînt. Vechile «abataje» coborau la o adîncime de cîţiva metri, de unde sarea era apoi scoasă la zi. Cînd exploataţia devenea periculoasă ori se umplea cu apă pluvială «ortacii» din Epoca Bronzului o luau de la capăt, săpînd la cîţiva metri distanţă. Şi tot aşa, ani şi decenii la rînd.” Existenţa unor incinte construite din buşteni de lemn fasonat, împrejmuite cu garduri împletite din nuiele de alun şi pari de lemn legaţi cu sfoară din iederă împletită, toate extraordinar de bine conservate, lasă impresia că locul era împărţit în «ateliere», în cadrul cărora lucrau, probabil, membrii aceleiaşi familii. Solul sărat a conservat totul în condiţii excepţionale, astfel încît nuielele din garduri sînt încă elastice. Tot acolo, printre crengi, s-au păstrat şi cîteva nuci. Aproape coapte, acestea arată că «lucrarea» a fost ridicată către sfîrşitul verii, cam pe la începutul lui septembrie. În cursul primelor săpături arheologice, la faţa locului s-au descoperit şi tot felul de unelte din lemn: cîteva lopeţi, cozi în care cîndva se montau topoare de bronz. Dar şi o scară din lemn, cu nimic deosebite de cele care mai pot fi încă văzute şi astăzi prin gospodăriile bătrîneşti de la ţară. “Aici avem o situaţie unică în tot sud-estul european. După cum vezi, este un sit complet, cu zone intacte. Cîndva aici a funcţionat un fel de mină preistorică, din care se extrăgea sare solidă. Nu din saramură concentrată, cum se proceda peste tot în Neolitic”, îşi laudă Kavruk descoperirea de la Figa, care, cu timpul, i-a devenit un fel de copil de suflet. Abia redeschis de cîteva zile, şantierul arheologic pare, pentru ochiul profanului, o învălmăşală de trunchiuri înnecate într-un noroi clisos. Dacă priveşti atent, într-un colţ al tranşeei poţi distinge clar o bîrnă atent fasonată. Şi cam atît. Dar, pentru specialişti, acolo este Raiul pe pămînt. În fiecare clipă cazmaua ori şpaclul pot scoate la lumină o relicvă cu totul deosebită. Este ca şi cum Paştele, cu tot cu cadourile sale, ar putea veni exact în momentul următor.

alendarul din copaci

Extrem de entuziasmat şi el de situl de la Băile Figa, profesorul Anthony Harding, alături de colaboratorii români, are în vedere două aspecte distincte. Unul este cel legat de exploatarea salină propriu-zisă. Cel de-al doilea este legat de scala cronologică, extrem de precisă, pe care o pot oferi trunchiurile fasonate care au fost descoperite aici. Este vorba despre o metodă de datare relativ nouă, pe care savanţii o denumesc “dendrocronologie”. Specialistul englez ne-a explicat, extrem de succint, cam ce se ascunde sub acest nume încîlcit : “Este o metodă bazată pe studiul evoluţiei copacilor în cursul vieţii lor, evoluţie înscrisă în inelele anuale de creştere a acestora. Fiecare dintre aceste inele corespund unor anumiţi parametri climaterici, legaţi de temperatura şi umiditatea mediului în care ei trăiesc: sunt mai late în anii «buni» şi mai înguste în anii nefavorabili. «Amprenta climaterică» obţinută prin această metodă este unică şi nu se repetă absolut niciodată în mod identic”. După această primă fază, “calendarul” înscris în vechile trunchiuri de copac este “dat înapoi” pînă la un moment oarecare, marcat de o bucată de lemn care anterior a putut fi datată cu siguranţă, prin indiferent ce metodă. Odată “calibrat”, acest calendar vegetal permite daterea unor obiecte cu o precizie mai mare chiar şi decît cea obţinută cu radiocarbon.

O istorie încă vie

Abundenţa zăcămintelor saline de pe te­ritoriul ţării noastre a marcat decisiv preistoria acestei zone a Europei. Acum, în zilele noastre, cînd procurarea sării nu mai constituie nici o preblemă pentru lumea civilizată, tot ţara noastră se dovedeşte a fi deţinătoarea unui alt fel de bogăţie: una de natură strict culturală. Aici, la noi, sînt singurele zone din Europa în care sarea se mai exploatează încă, prin mijloace tradiţionale, neindustriale. Mijloace care diferă de cele preistorice doar prin cîteva detalii de natură “tehnică”: saramura din izvoarele saline este transportată uneori cu maşina, în canistre sau în butoaie de plastic. Iar cînd sarea este scoasă în stare solidă, direct din zăcămînt, se folosesc unelte din oţel. În rest, totul se petrece la fel ca acum cîteva mii de ani.

Într-o lume a mecanizării şi producţiei pe bandă rulantă, persistenţa acestor procedee arhaice devine un adevărat tezaur de istorie vie, care trebuie studiat cu atenţie înainte de a dispărea şi de aici, pentru totdeauna. Motiv pentru care, în acest moment, specialiştii din Moldova derulează o serie întreagă de cercetări dedicate special acestui aspect. Incluse într-un proiect CNCSIS, numit “Ethnosal-Izvoare de apă sărată din Moldova”, aceste studii, combinaţie de cercetări arheologice şi investigaţii etnologice, o serie întreagă de situri arheologice preistorice, necunoscute pînă acum. Este vorba tot despre urmele unor “ateliere” specializate, în care oamenii culturilor Starcevo-Criş şi Cucuteni, produceau sarea necesară pentrul consumul unor întregi comunităţi.  Implicat în acest program, istoricul Marius Alkexianu ne-a relatat că, pînă de curînd, localnicii îşi procurau sarea cam din aceleaşi locuri pe care strămoşii lor le frecventau, la fel de eficient, şi acum un secol, dar şi acum şase sau şapte mii de ani.