Medicina tradiţională chineză

Lumea chineză de astăzi poartă cu ea un aer misterios pe care l-a adunat civilizaţia chineză de-a lungul mileniilor. Filosofia despre existenţă, Marele Zid, povestea mătăsii şi medicina tradiţională a acestui teritoriu întins din Asia constituie o parte semnificativă a parfumului atrăgător al istoriei rasei galbene.

Lumea chineză de astăzi poartă cu ea un aer misterios pe care l-a adunat civilizaţia chineză de-a lungul mileniilor. Filosofia despre existenţă, Marele Zid, povestea mătăsii şi medicina tradiţională a acestui teritoriu întins din Asia constituie o parte semnificativă a parfumului atrăgător al istoriei rasei galbene. Medicina chineză constituie o reuniune de practici medicale tradiţionale aplicate în China şi dezvoltate de-a lungul unei perioade de peste 5.000 de ani, avînd influenţe japoneze, coreene, tibetane, mongole şi care, în general, fac parte dintr-o medicină denumită orientală. Evantaiul de metode cuprins în această medicină este format din acupunctură, moxibustie (ignitoterapie), tui na, ventuze, herbologie şi diverse tipuri de exerciţii pentru respiraţie şi mişcare (necesare în primul rînd sistemului cardiovascular), cum sînt Qi gong, T’ai Chi Ch’uan şi artele marţiale, dietoterapia, Gua Sha.

Yang şi Yin

În medicina chineză, problema diagnosticării şi cea a tratării afecţiunilor se pun total diferit faţă de medicina alopată. Astfel, corpul uman este privit din punct de vedere holistic, avînd o legătură inseparabilă între organele şi sistemele corpului fizic, emoţional şi spiritual, iar toate acestea sînt evaluate în corelaţie cu mediul înconjurător. Aceasta pentru că organismul uman este în continuă schimbare, căutînd permanent să-şi echilibreze funcţia metabolică în cadrul condiţiilor de mediu. În filosofia chineză, omul este privit ca o entitate ce se leagă direct cu Cerul şi Pămîntul, fiind influenţat de Soare, Lună, aştri, anotimpuri, cele cinci elemente, cele cinci puncte cardinale (al cincilea fiind considerat centrul). Agenţii patogeni, atît cei externi, cît şi cei interni, sînt tot în număr de cinci: vîntul, căldura, frigul, umezeala, uscăciunea şi, respectiv, bucuria, durerea, ura, plăcerea, frica. Se consideră că organismul uman este alcătuit din cinci viscere pline (yang) şi cinci goale (yin), adică din inimă, plămîni, ficat, splină, rinichi şi, respectiv, stomac, vezică urinară, biliară, intestin subţire şi gros. Funcţiile corpului uman sînt explicate filosofic prin similitudine cu fenomene din natură. De exemplu, inima (asemănată cu Soarele, căldura, polul energiei yang) trebuie să fie în echilibru cu rinichii (asemănaţi cu apa rîurilor, umezeala, polul energiei yin). În stare de echilibru, Soarele încălzeşte apa rîurilor care se evaporă, se transformă în nori şi diminuează căldura acestuia, la fel inima încălzeşte “apa rinichilor” care este apoi transportată în tot corpul, încălzindu-l. Dacă energia yin este insuficientă, lichidele corpului sînt deficitare, iar rinichii nu mai calmează căldura inimii şi apar dezechilibrele. Inima “se aprinde” şi apare hipertensiunea arterială, faţa şi limba devin uscate şi roşii, apar palpitaţii, insomnii şi tulburări de memorie. Pe de altă parte, rinichii nu mai pot încălzi tot organismul şi apar dureri de spate, genunchi şi extremităţile devin reci. Acest dezechilibru este cunoscut ca dizarmonia dintre inimă şi rinichi şi este îndepărtat cu un anumit tratament.

Dovezi istorice

Mai bine de 3.000 de ani s-au păstrat scrise date, observaţii, concluzii, chestiuni teoretice şi practice de diagnosticare şi tratament legate de medicina tradiţională chineză. Trei mari împăraţi chinezi s-au remarcat ca fiind printre cei care au consolidat bazele acestei medicine tradiţionale. Fu Hi, filosof şi matematician, a redactat cea mai veche carte scrisă în limba chineză “Yi King” (Cartea schimbărilor), Shen Nong, părintele agriculturii şi fitoterapiei chineze, a scris “Pien Sao”  (Tratat medical) şi Huang Di – Împăratul Galben – întemeietorul medicinei tradiţionale, a scris tratatul “Nei King”, redactat ca un dialog al său cu medicul Qi Bo, referitor la problemele de sănătate.  Primele texte scrise în China, referitoare la medicină, datează din secolele XIII – XIV î.Hr. şi erau gravate pe carapace de broască ţestoasă. Pînă atunci, cunoştintele medicale se transmiteau oral şi nu oricui, informaţiile respective, fiind secretul unor familii, erau transmise din tată în fiu. În perioada anilor 400 î.Hr., medicii Yin se reunesc într-o asociaţie independentă de preoţi şi magicieni. Tot atunci, Pien Sao scrie “Canonul pulsului” în zece volume, în care descrie existenţa a 74 de pulsuri. Apoi, Zhi Yen introduce “Legea celor cinci mişcări”, aflată la baza alchimiei chineze. Se studiau în acea perioadă străvechile remedii vegetale şi minerale, precum şi elixirul nemuririi. Toate au fost incluse în tratatul “Sochuan”, apărut în perioada cînd Hipocrate punea bazele medicinei moderne.

Intervenţii chirurgicale

Din cauza convulsiilor politice interne, pe o perioadă de cîteva sute de ani, medicina chineză a stagnat. În timpul dinastiei Han (206 î.Hr. – 220 d.Hr.) s-a realizat unirea teritoriilor chineze, formîndu-se China de astăzi, ocazie cu care s-a produs deschiderea economică şi comercială cu celelalte ţări. Totodată au început retipăririle şi tipăririle numeroaselor lucrări medicale reunite în “Han Shu” (Analele Han). Chuen Yu Yi publică experienţa sa medicală despre anamneză, examen clinic, diagnosticări şi tratamente în ciroza ficatului, lumbago, angina infantilă, congestia pulmonară, gută, paralizia progresivă etc. O altă personalitate, Zhang Zhong Jing, considerat un Hipocrate al medicinei chineze, întregeşte simptomatologia şi terapia chineză. Hua Tuo se remarcă tot atunci ca fiind cel mai mare chirurg al epocii sale, executînd intervenţii chirurgicale ca laparotomia, grefarea de organe, rezecţii de intestine, efectuate sub anestezie generală. Tot el a introdus falanga ca unitate de măsură pentru o localizare mai sigură a punctelor din acupunctură. Huang Fu Mi concepe tot în acea perioadă “Zhen Kiu Kia Yi Jing” (Compendiu de acupunctură), iar Huang Shu He scrie “Tratatul pulsului”, carte tradusă ulterior în tibetană, arabă şi persană. Ge Hong este numele celui care a descris variola, apărută în China de la huni, ftizia, beri-beri, ciuma bubonică, dar tot el este şi descoperitorul formulei pentru aşa-numitul elixir al nemuririi.

Apogeul

În perioada dinastiilor Sui (581 – 618) şi Tang (618 – 907), medicina chineză atinge apogeul. În anul 624 este înfiinţat serviciul medical care supervizează învăţămîntul medical şi cercetarea medicală. Sînt studiate bolile cu manifestări grave ca holera, lepra, variola, rujeola, tuberculoza pulmonară şi osoasă. Se pun la punct tratamentele cataractelor şi cel pentru fracturi în ortopedie. Încep să fie tratate cariile dentare. Medicul Suen Zheng Qi Miao scrie după o perioadă de cercetări “Nei Jing” (Canonul medicinei chineze). După încă o perioadă de o jumătate de secol de anarhie a venit la putere dinastia Song întinsă pe trei secole, timp în care s-a înregistrat un progres pe mai multe planuri, printre care şi medicina, la aceasta contribuind şi dezvoltarea tiparului (xilografiei). Apar nume mari ale Chinei ca Chen Kua, medic, arhitect, istoriograf şi agronom, Jien Yin, un mare medic pediatru, Wang Wei Yi care a scris un compendiu de acupunctură, Si Yuan Lu şi Song Zi care dezvoltă medicina legală şi execută prima disecţie în anul 1106. Tratatul de medicină legală scris în 1247 a rămas valabil şi în zilele noastre. Apoi, Hu Zheng Huei a descris maladiile carenţiale, studiindu-le ca dietetician imperial şi tratîndu-le fără medicamente, ci numai pe baza unei diete raţionale. O dată cu instaurarea dinastiei Ming, din anul 1368 încep mari transformări în Imperiul Chinez. Acesta este împărţit în 13 regiuni (pînă în sec. XX), avînd capitala stabilită la Beijing, unde încep să apară construcţiile palatelor imperiale care se pot admira şi astăzi. Iezuiţii aduc din Occident un alt tip de medicină decît cea chineză. Sînt traduse în limba chineză textele ce se referă la anatomie, circulaţia sîngelui. Li Shi Zen elaborează în anul 1578 lucrarea sa de căpătîi “Marele tratat de medicină”, în 53 de volume. În text este menţionată pentru prima dată existenţa sifilisului în China, apărut aici la începutul secolului al XV-lea. Yang Ji Zhou, specialistul în acupunctură al dinastiei Ming, îşi expune cunoştinţele din acest domeniu, în zece capitole ale enciclopediei “Jen Lieu Da Cheng”.

Epoca modernă

Înainte de secolul al XIX-lea, medicii chinezi se bazau pe observaţii, încercări şi greşeli în tratamentele prescrise. Ei observau simptomele bolii transpuse în dezechilibre şi stabileau metoda de tratament pe baza experienţelor de milenii. Astfel, s-a ajuns la un sistem verificat de rezultate în diagnosticare şi tratament. Astăzi, în medicina tradiţională chineză sînt integrate elementele medicinei moderne cu ultimele sale descoperiri. Metodele medicinei chineze sînt folosite şi ele la rîndul lor pentru tratarea efectelor secundare din tratamentele medicale alopate, cum ar fi cele din chemoterapie, în dependenţele de droguri, în bolile cronice, unde tratamentele de natură medicală convenţională lipsesc. Medicina tradiţională chineză este afiliată Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi este implementată în ţări de pe toate continentele. Pentru că s-a bazat pe mai multe sisteme de gîndire filosofică, medicina chineză nu şi-a dezvoltat uniform principiile fundamentale, dar metodele de diagnosticare şi tratare au avut şi au acelaşi punct comun: privirea holistică în tratarea dezechilibrelor corpului. Diagnosticarea în medicina tradiţională chineză se bazează pe observaţie (wàng), ascultare şi miros (wén), întrebări (wèn) şi puls (qiè), afecţiunea fiind stabilită pe baza unui sistem de clasificare a simptomelor conceput după mai multe teorii de-a lungul timpului. Aceste teorii au fost enunţate luînd în considerare energiile yin şi yang, cele cinci elemente, cele opt principii, organele Zang Fu, meridianele, cele cinci niveluri, cele patru stadii şi cele trei focare. Astfel, se face palparea arterei radiale în şase poziţii, observarea aspectului limbii, a feţei, palparea corpului (mai ales a abdomenului), observarea vocii, a suprafeţelor pavilionului urechii, a venei degetului arătător la copiii mici, compararea căldurii anumitor părţi ale corpului, toate acestea fiind făcute fără instrumente care să producă vătămări ale corpului.

Vindecarea

În vindecare se ţine cont că prin eliminarea blocajelor se redă puterea corpului pentru a-şi folosi sistemul propriu prin care luptă cu boala, pentru a se autovindeca. Pentru aceasta se folosesc:

Farmacopeea chineză (Zhong Yao), care utilizează numai substanţe de origine minerală, vegetală şi animală. Există aproximativ 6.000 de formule uzuale şi 5.000 de ingrediente de bază pentru prepararea reţetelor individualizate. Acupunctura (Zhen Jui), care se foloseşte de o varietate de ace pentru tonifiere, dispersare, decongestionare, drenarea toxinelor şi a altor agenţi patogeni. Această metodă de tratament se combină uneori cu moxibustia (încălzirea punctelor). Medicina manuală (Tui na, Doug Fa), care cuprinde diverse tipuri de masaje Tui na, Doug Fa, mobilizări articulare şi viscerale. Gimnastica (Qi Gong, Dao Yin, Tai Ji Quan), necesară pentru îmbunătăţirea circulaţiei energetice, precum şi pentru dominarea corpului şi a minţii. Psihoterapia (Xin Li), cu ajutorul căreia se poate echilibra sistemul emoţional ale cărui disfuncţii duc la tulburarea metabolismului. Igiena de viaţă (Yang Shang), ce cuprinde pe cea corporală, sexualitatea, respiraţia, dezintoxicarea şi dieta care poate preveni boala, dar poate fi şi un complement al terapeuticii. Chirurgia, care prin prisma medicinei tradiţionale chineze este făcută sub analgezia prin acupunctură. Chirurgul, cunoscător al medicinei tradiţionale chineze, ţine cont de traiectoriile meridianelor, ceea ce ajută pacientul în refacerea postoperatorie. Meridianele sînt trasee principale de energie în corp. Acestea traversează piele, muşchi, organe, nervi, oase etc. pe care le hrănesc, alături de sînge, cu energie. Ele sînt atît centrifuge, făcînd transportul din trunchi către membre, cît şi centripete, energia circulînd dinspre membre către trunchi. O corectă circulaţie a energiilor prin meridiane asigură o stare bună de sănătate.

Neavînd nici pe departe pretenţia că am epuizat acest subiect, închei informîndu-vă că în numărul viitor voi supune atenţiei dumneavoastră un reprezentant al medicinei tradiţionale chineze şi terapiile practicate de acesta.

ECHILIBRU. Din perspectiva medicinei chineze, omul este o părticică din Univers. Acesta îşi păstrează echilibrul total prin echilibrul părţilor sale componente, totul fiind într-un proces armonios de schimbare. Dacă sînt perturbări în acest proces, în sensul că nu există schimbare, apare stagnarea sau dacă există o prea mare schimbare apare catastrofa şi în ambele cazuri echilibrul fiind distrus se instalează boala. Echilibrul corpului se menţine prin qi (energie, mişcare), sînge, esenţe, fluide ale corpului, wu xing (emoţii) şi shen (spirit).

REGULI. Tratamentele aplicate de medicina tradiţională chineză sînt structurate astfel: şedintele de tratament se pot face de la două pe zi pînă la una pe săptămînă, în cure de zece şedinţe care se pot repeta. Medicii privaţi lucrează cu un singur pacient pe şedinţă. În spitale, şedinţele de acupunctură sînt practicate de obicei colectiv şi sînt efectuate frecvent de mai mulţi practicieni. Deseori se folosesc mai multe metode terapeutice în acelaşi timp.

SISTEMUL MEDICAL. Astăzi în China se face diagnosticarea prin integrarea metodelor tradiţionale proprii cu cele ale medicinei moderne alopate. În prezent, sistemul medical chinez este foarte bine organizat. Există un învăţămînt universitar structurat în şase academii şi repartizat în 30 de facultăţi. Sînt 2.300 de spitale de medicină tradiţională în care activează peste 500.000 de medici. Funcţionează 150 de institute de cercetare medicală în care lucrează peste 20.000 de cercetători.