Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Între cum a evoluat atitudinea României şi cea a Albaniei faţă de reformă există diferenţe semnificative. România a făcut pionierat în ceea ce priveşte tacticile de "simulare a schimbării" în anii 1970, când a adoptat retorica reformei inspirate de "primăvara de la Praga", dar în acelaşi timp a evitat cu grijă implementarea efectivă a unei autentice schimbări politice.
Scopul regimului la acea vreme a fost să respingă schimbarea simultan cu proclamarea ei ostentativă. Emergenţa conducătorilor realmente hotărâţi să reformeze sistemul sau părţi din el în Uniunea Sovietică şi în alte ţări est-europene, pe de altă parte, a forţat regimul român să îşi abandoneze tactica iniţială şi să respingă reforma violent şi ostentativ.Astăzi, Ceauşescu încearcă să le înveţe pe celelalte ţări comuniste care anume dintre principiile universal aplicabile ale "construcţiei socialiste" nu trebuie niciodată abandonat, când trebuie ţinut cont de "specificitatea naţională" a fiecărei ţări, ce înseamnă şi ce nu înseamnă "deviaţionismul" şi aşa mai departe. În multe privinţe, el păşeşte pe urmele decedatului lider albanez Enver Hoxha; precum Hoxha, el este hotărât să îşi vadă de drumul propriu chiar împotriva a ceea ce ar putea deveni tendinţa dominantă în mişcarea comunistă internaţională.
Albania, pe de altă parte, a evoluat destul de diferit. "Legitimitatea prin asociere", pe care Alia a preluat-o de la Hoxha, ca şi prezenţa puternicei văduve a lui Hoxha, Nexhmije, îi ridică lui Alia dificultăţi în încercarea de a abandona linia predecesorului său.
Totuşi, sub conducerea sa, Albania lasă în urmă izolarea pe plan internaţional spre care Ceauşescu împinge România; importantele decizii politice şi sociale care au fost adoptate au dus Tirana departe de anterioara sa ideologie ortodoxă. Deşi Albania trebuie pusă pe lista antireformiştilor, ea se pare că nu va juca un rol proeminent în viitoarea încleştare împotriva ideologiei "revizioniste".
Din mai multe puncte de vedere, RDG a fost la fel de militantă ca şi România în ceea ce priveşte respingerea făţişă a reformei. De exemplu, asemeni lui Ceauşescu, liderul partidului, Erich Honecker, insistă asupra faptului că "lupta de clasă... continuă să fie principala forţă conducătoare a dezvoltării în lume". Ca şi românii, est-germanii au insistat în mod repetat asupra necesităţii de a respinge un model unic de construcţie socialistă, "de oriunde ar veni el".
Totuşi, est-germanii sunt pregătiţi să admită că, între anumite limite, reformele pot avea succes în alte ţări, dar nu şi în a lor, lucru pe care Bucureştiul nu e dispus să îl admită; şi, spre deosebire de români, ei sprijină "noua gândire" a sovieticilor în chestiunea relaţiilor externe (aşa cum fac toţi ceilalţi antireformişti, cu excepţia Albaniei).
FONDUL COMUN IDEOLOGIC
Deşi există destule diferenţe de nuanţă, toţi antireformiştii sunt uniţi în deplina lor opoziţie faţă de orice formulă politică ce ar putea îndepărta de sacrul şi ideologicul "rol conducător al partidului comunist în societate".
De aceea, multe măsuri de descentralizare economică nu sunt percepute neapărat ca dăunătoare din punct de vedere ideologic dacă sunt implementate cu grijă, şi, în vreme o privatizare parţială poate fi acceptată, antireformiştii rămân credincioşii discipoli ai lui Lenin. Viaţa politică este permanent văzută de ei ca un fel de concurs "pe viaţă şi pe moarte" care nu lasă loc pentru compromisuri.
Înainte de legalizarea Solidarităţii din Polonia şi decizia Ungariei de a transforma sistemul politic într-unul multipartidic, aversiunea faţă de erodarea rolului conducător al partidului a fost ascunsă sub tot felul de eufemisme care avertizau împotriva anarhiei, haosului, dezorientării şi aşa mai departe.
Într-o cuvântare din ianuarie 1988, de exemplu, Jivkov a spus că autorităţile bulgare nu se vor opune "constituirii unor societăţi şi grupuri independente", dar s-a grăbit să adauge că haosul şi demagogia "nu vor fi premise în ţară". Conceptul cehoslovac de democraţie, a spus Jan Fojtik, ideologul partidului, în octombrie 1988, "nu are nimic în comun cu ideile celor care sunt preocupaţi de orice fel de liberalizare, haos şi confuzie".
În RDG, Honecker a respins "sfatul care ne este dat de popoare influente din lumea vestică... invitându-ne să plonjăm în... anarhie". În sfârşit, în România, unde Ceauşescu a avertizat mai devreme împotriva "confuziei", un articol în cotidianul România liberă atrăgea atenţia în ianuarie 1969 că "experienţa internaţională" a demonstrat "grăitor cât de serioase sunt neajunsurile care pot apărea când anarhia se manifestă în plină construcţie socialistă, când rolul conducător al partidului este erodat".
Pe fondul tristei performanţe a partidului polonez, în iunie, la primele alegeri semicompetitive, dar şi al iminentei plecări a Ungariei din sistemul unipartidic, în majoritatea statelor antireformiste, eufemismele au fost înlocuite de un limbaj mult mai strident.
Experienţa albaneză, a spus văduva lui Hoxha, într-un discurs de la sfârşitul lui iunie: "Respinge falsitatea teoriilor revizioniste şi a practicilor care leagă dezvoltarea democraţiei de existenţa a mai multor partide şi de eliminarea rolului conducător al partidului clasei muncitoare".
Adresându-se plenului Comitetului Central al Partidului Comunist Român, la 28 iunie, Ceauşescu a admis că "este preocupat de tendinţele de a slăbi rolul de lider al partidului în câteva ţări socialiste", ca şi de "anumite concepţii privind revenirea la aşa-zisul sistem multipartidic".
El a avertizat că "ideea revenirii la perioada în care existau mai multe partide" este "foarte periculoasă" din moment ce aceasta "implică prejudicii serioase aduse cauzei socialismului". Mai înainte, Comitetul Central al SED (Partidul Socialist German) l-a putut audia pe Joachim Herrman, membru al Biroului Politic, admiţând că schimbările din Ungaria se află "sub drapelul care proclamă reînnoirea socialismului" şi că există "forţe care se străduiesc să elimine socialismul", ceea ce este pentru partidul său "un grav motiv de îngrijorare".
Nu în ultimul rând, cea mai sinceră recunoaştere a îngrijorării a venit de la Vasil Bilak, fost membru al prezidiului, care a admis că este "pur şi simplu înspăimântat să vadă că situaţia în Polonia şi Ungaria a ajuns deja în pragul unor evenimente dramatice".
SPRE UN FRONT ANTIREFORMIST?
În ciuda acestor similitudini, prăpastia care îi separă pe diverşii antireformişti este considerabilă. România şi Albania rămân singurele ţări care refuză să adere la politica externă a sovieticilor. Oricâte rezerve ar putea avea Honecker în privinţa unei alianţe URSS - Germania de Vest, el rămâne interesat de întărirea unor relaţii economice avantajoase cu Bonnul şi este deci puţin probabil că se va alătura Bucureştiului sau Tiranei.
Cehoslovacia şi Bulgaria sunt parteneri cu Ungaria şi Polonia în sprijinul acordat Moscovei de a introduce o piaţă unită, în timp ce România şi RDG se opun deschis (cazul Bucureştiului) sau voalat (RDG) unei astfel de iniţiative. Va reuşi percepţia comună asupra pericolului pluralismului să depăşească aceste diferenţe? Aşa cum o demonstrează recenta vizită la Tirana a ministrului Afacerilor Externe al RDG, Oskar Fisher, şi tot mai multele contacte dintre alte câteva ţări antireformiste, există un efort în această direcţie.
Dincolo de nişte gesturi simbolice, precum publicarea reciprocă a declaraţiilor critice, această încercare nu pare să fi dus până acum prea departe; şi ne putem întreba ce ar fi posibil să se realizeze câtă vreme Moscova nu îşi abandonează poziţia nonintervenţionistă".
Michael Shafir
• Radio Europa Liberă (München) - Raport al secţiei de cercetare, condusă de dr M. Shafir. Document din "Arhiva 1989", Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
(Traducere din limba engleză de Eliza Dumitrescu)
Citește pe Antena3.ro
