Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Astăzi, vântul schimbării bate din Uniunea Sovietică înspre Europa de
Est, nu invers, multe dintre regimurile est-europene folosind
nou-câştigata autonomie ca să se delimiteze de politicile reformatoare
ale lui Mihail Gorbaciov. În fapt, majoritatea ţărilor din Europa de
Est resping tot ce însemna Gorbaciov şi nu sunt dispuse să îi urmeze
exemplul.
Sprijinit doar de Ungaria şi Polonia, acestea emulând modelul politicii de tip glasnost, vechea diversitate a regimului devine acum o nouă schismă politică. Fisurii rezultate îi lipsesc însă hotărârea şi spiritul răzbunător ale vechilor dispute, cum au fost conflictul sovieto-iugoslav din 1948-’49 sau conflictul sino-sovietic din anii ’60. Într-adevăr, Moscova mai poate încă să refacă unitatea în Europa de Est, contribuind din umbră la înlocuirea oponenţilor săi tradiţionali sau încetinindu-şi susţinătorii reformişti, sau ambele. Dar acum se înregistrează o distanţă fără precedent între "grupul celor patru" (România, Germania de Est, Cehoslovacia şi Bulgaria), pe de o parte, şi Ungaria şi Polonia (împreună cu URSS), de cealaltă parte. E într-adevăr o distanţare, pentru că atât timp cât susţinătorii regimurilor deja existente pot argumenta că reformele ar putea submina stabilitatea şi-aşa fragilă a ţărilor lor, Gorbaciov nu îşi poate impune politicile sau preferinţele.
Astfel, în 1989, blocul sovietic este doar o umbră a ceea ce era odată. Este o alianţă militară, menţinută de membrii săi, dar care nu este întotdeauna avantajoasă din punct de vedere economic. Unele orientări ideologice şi interese politice sunt divergente. România, Germania de Est, Cehoslovacia şi Bulgaria sfidează Moscova şi încearcă în continuare să îşi "desăvârşească" regimurile severe. Susţinând şi fiind susţinute de Moscova, Ungaria şi Polonia se arată dispuse să adopte un sistem pluripartid.
Care sunt implicaţiile acestor tendinţe foarte pronunţate, contradictorii, dar încă reversibile? Are Gorbaciov o nouă politică cu privire la Europa de Est?
Examinând intenţiile sovietice, este bine să începem cu ce este clar: Gorbaciov este un reformist, dar nu un revoluţionar. Oricare va fi impactul final, el nu caută să înlăture puterea pe care URSS o are asupra Europei de Est; până la urmă este vorba de cea mai palpabilă realizare a politicii externe sovietice. Gorbaciov poate să fie permisiv, dar nu va ceda. Trecerea Europei de Est de la sfera de dominaţie sovietică spre o sferă de influenţă poate avea loc – procesul de decompresie şi reducere a dominaţiei a început –, dar nu pentru că Moscova renunţă la "curtea din faţa casei". Rolul devine mai puţin despotic şi mai mult părintesc, pentru că a continua conducerea cu o mână de fier ar avea consecinţe vătămătoare asupra priorităţilor politice interne şi externe ale lui Gorbaciov.
Totuşi, plutesc dubii asupra intenţiilor sovietice. Pe de o parte, Gorbaciov încă mai susţine intervenţiile sovietice din trecut şi încă mai vorbeşte despre protejarea "intereselor comune zonale". De cealaltă parte, oficialii est-europeni, încercând să înţeleagă politicile sovietice, nu o mai iau de bună că într-o criză trebuie să se bizuie pe "sprijinul fratern" al Moscovei. Ei cred că deja există destule dovezi care demonstrează reticenţa Moscovei de a mai acorda un asemenea "sprijin". Retragerea lui Gorbaciov din Afganistan şi angajamentul că va reduce intervenţia sovietică în alte părţi ale lumii a treia, răbdarea cu care tratează tendinţele centrifuge din Uniunea Sovietică, importanţa pe care o dă autonomiei partidelor comuniste din Europa de Est, planul său de a slăbi forţele sovietice din zonă şi asigurarea repetată a subordonaţilor săi că doctrina Brejnev, de a limita suveranitatea ţărilor est-europene, este moartă.
Politicile lui Gorbaciov reflectă, de asemenea, ambiguitatea inerentă a poziţiei Moscovei în Europa de Est. În aparenţă s-a permis ca o serie de decizii privind schimbări de cadre în regimuri ale Europei de Est să fie luate în mare parte în ţările respective şi doar într-o mai mică măsură la Moscova. În decembrie 1987, Miloş Jakeş a devenit secretar general al CC al PC din Cehoslovacia. Şi, în Ungaria, înlocuirea lui János Kádár cu Károly Grósz, în mai 1988, a coincis cu semnalele Moscovei, dar eliminarea a opt din cei 13 membri ai organizaţiei executive, care s-a făcut la congresul partidului, a fost considerată o conspiraţie locală împotriva asociaţilor lui Kádár. Rezultatul stabilit prin vot secret i-a luat pe toţi prin surprindere, inclusiv pe sovietici.
Despre adevărata atitudine, din spatele scenei, a liderilor sovietici nu se poate decât specula. În timp ce oficialii sovietici spun că "propriul exemplu e cea mai bună predică", oficialii est-europeni spun că, deşi omologii sovietici dau dovadă de flexibilitate atât la întâlnirile bilaterale şi multilaterale, sunt în continuare duri şi au pretenţii mari, în special din domeniul economic. Totuşi, anul trecut în luna octombrie, în cadrul unei discuţii private din biroul său, Károly Grósz mi-a spus că nu mai este necesar şi nici nu se mai obişnuieşte să se mai ceară acordul Mosovei înainte de a întreprinde o nouă iniţiativă. Povestea că de curând, înainte să ia o decizie dificilă, i-a dat telefon lui Gorbaciov pentru a-i cere "părerea". Răspunsul a fost că Grósz trebuie să se lase "îndrumat de propria-i conştiinţă". Liderii est-europeni au câştigat un spaţiu de mişcare considerabil, chiar dacă autonomia lor crescândă este ştirbită de propria percepţie asupra realităţilor geopolitice, de măsura în care ţările lor depind de Uniunea Sovietică şi de conştientizarea faptului că supravieţuirea politică a sistemului de partid unic depinde, de asemenea, de Moscova.
Ce să înţelegem atunci din atitudinea părintească faţă de Europa de Est? Este evident că hegemonia sovietică nu eliberează în totalitate calea către suveranitate şi lipsă de imixtiune. Anumite circumstanţe nu încurajează Moscova să recurgă la folosirea forţei în numele intereselor geopolitice – sau poate chiar ideologice – invocând faptul că interesele comune ale Pactului de la Varşovia ar fi puse în pericol. De fapt, adevărata întrebare nu este dacă doctrina
Brejnev mai trăieşte sau nu. Chair dacă ar fi declarată nulă şi neavenită, est-europenii ar rămâne nesiguri şi sceptici. Întrebările relevante sunt următoarele: În ce măsură s-a modificat pragul sovietic de toleranţă?, Cât poate să reziste o ţară est-europeană fără să atragă intervenţia militară sovietică?
Un răspuns ar fi că, atât timp cât o ţară est-europeană rămâne membră a Pactului de la Varşovia şi acceptă regimul socialist, nu va exista o asemenea intervenţie. Al doilea răspuns ar fi că pragul sovietic de toleranţă este mai înalt pentru ţările mai mici şi lipsite de importanţă din regiune (Bulgaria, România, Ungaria), spre deosebire de Germania de Est, Polonia şi Cehoslovacia. Un al treilea răspuns, şi cel mai sigur, este că, doar în cazul unei revolte, Gorbaciov va şti şi va decide ce să facă. Aşadar, nimeni din exterior nu poate şti înainte.
În absenţa revoltelor, există două diferenţe între politicile autoritare sovietice din trecut şi atitudinea părintească a lui Gorbaciov. Prima este că, în trecut, Moscova nu a ezitat să le spună liderilor est-europeni ce trebuie şi ce nu trebuie să facă, emiţând imperative şi interdicţii. Acum, Moscova se limitează la a indica doar ce nu trebuie să facă. Între limitele acestor interdicţii – părăsirea Pactului de la Varşovia şi renunţarea la socialism – regimurile est-europene au câştigat suficientă autonomie ca să decidă pe cont propriu ce aranjamente economice sau politice le sunt convenabile.
A doua diferenţă este preocuparea majoră a Moscovei, mai pronunţată chiar decât în trecut, pentru stabilitatea regională, însemnând linişte şi pace cu orice preţ. O revoltă populară spontană, asemenea celei care a cuprins Polonia la începutul deceniului, ar fi un coşmar pentru URSS.
Oficialii sovietici ştiu că tulburări la scară largă în Europa de Est ar slăbi şi ar putea chiar înfrânge perestroika şi glasnostul. De aceea, Gorbaciov, temându-se de tulburări, este reticent în a-i îndepărta pe liderii tradiţionalişti din România, Bulgaria, Cehoslovacia şi Germania de Est. Ţelul idealist al anului trecut – de a crea un "grup de naţiuni socialiste", coeziv şi viabil – a fost pentru moment abandonat.
Chiar şi ţelul modest de a păstra stabilitatea rămâne greu de îndeplinit de Moscova. Evaluarea problemelor regiunii merge de la grav până la catastrofal. Reformatorii maghiari şi polonezi sunt indecişi şi divizaţi cu privire la ce urmează să facă în timp ce contingentul antireformist creează probleme pe termen lung, aderând la politicile represive ale trecutului. Între timp, combinaţia dintre toleranţa sovieticilor faţă de regimurile rigide est-europene şi apelurile lui Gorbaciov la schimbare în interiorul URSS – fără voia sa – alimentează revendicările populare în Europa de Est. Ironia observată de Zbigniew Brzezinski este că "dacă devine tot mai răspândită ideea că intervenţia militară sovietică este puţin probabilă (în Europa de Est), tocmai această percepţie poate face posibilă o mişcare revoluţionară".
Aşadar, problema fundamentală este că, în timp ce Moscova vrea pace şi linişte în estul Europei, popoarele est-europene se simt încurajate de politicile domestice ale lui Gorbaciov şi îndreptăţite să caute schimbarea. De altfel, atât de radicală este schimbarea pe care o propun încât mulţi est-europeni, deşi îl percep pe Gorbaciov ca fiind "bun" pentru Uniunea Sovietică, nu îl consideră destul de bun şi pentru estul Europei.
Criza prevăzută pentu anii ’90 cere o completare îndrăzneaţă a politicii Statelor Unite privind Estul Europei: discuţii directe cu Moscova despre viitorul regiunii. Scopul unui astfel de dialog nu ar fi să rezolve cazul, ci să-l analizeze; contactul bilateral ar putea să creeze premisele pentru discuţii multilaterale.
Pentru prima oară în patru decenii, interesele celor două super-puteri referitoare la viitorul regiunii par să se concentreze pe Europa de Est şi par, de asemenea, să reflecte şi aspiraţiile popoarelor est-europene.
Nimeni nu ar avea de câştigat din revolte violente în Europa de Est, care să necesite intervenţie militară sovietică şi poate chiar să marcheze sfârşitul procesului de reformă atât în Europa de Est, cât şi în Uniunea Sovietică. În schimb, ambele părţi ar câştiga din schimbarea treptată pe un fond de stabilitate.
Pentru a favoriza asemenea schimbări, Washingtonul ar trebui să ajute la crearea unui mediu economic bazat pe economia de piaţă în Europa de Est – şi astfel să contribuie la viabilitatea şi stabilitatea zonei într-o perioadă de schimbări radicale. Moscova ar trebui, la rândul ei, să încurajeze politica pluralistă în estul Europei şi astfel să contribuie la viabilitatea şi stabilitatea zonei pe termen lung. O înţelegere în aceşti termeni ar elimina o mare parte a moştenirii Războiului Rece şi ar da înţeles conceptului lui Gorbaciov de "casă comună europeană", ar facilita involuţia Imperiului Sovietic în condiţii de pace şi stabilitate şi ar da Europei de Est şansa de a-şi dobândi independenţa şi de a sta pe propriile ei picioare.
Charles Gati, Los Angeles Times, februarie 1989 ● Articol preluat de la Agenţia Infomina
Citește pe Antena3.ro
