x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

25 septembrie 1989

0
25 Sep 2009 - 00:00

● Victor Felea ● Florenţa Albu



N-am putut nici măcar să lucrez la scrisoare. Lidia, în schimb, mi-a adresat multe pagini din care aflu tot felul de amănunte despre viaţa noastră în comun, întâmplări pe care eu le-am uitat cu totul. Ce renghi îmi joacă memoria! Parcă n-aş mai avea un trecut. Ce să evoc, prin urmare?
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955 - martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 733-734



Marea de anul acesta: timpul rece, ploios, sumbru în toate felurile, nu a mai lăsat loc decât politicilor - literare şi neliterare. Chiar plimbările pe faleză se transfor­mau într-o defilare a taberelor: preşedintele plus consilieri şi simpatizanţii lor, aceiaşi din anii trecuţi, urmaţi de "jălbarii" obiş­nuiţi; şi toţi aceştia, încru­ci­şându-se pe acel corso al mării, cu disidenţii şi susţinătorii lor (unii dintre aceştia din urmă, suspectaţi că ar fi infiltraţi de tabăra cealaltă, trimişi să afle ce se discută dincolo). Două tabere privindu-se, ob­ser­vându-se de la distanţă, dându-ne mai mult ca oricând ima­ginea adevărată a stării actuale a Uniunii - acest rest de obşte scriito­ri­cească.

De-o parte erau criticul Al. Călinescu, de la Iaşi (care s-a solidarizat cu semnatarii scrisorii către DRP) şi soţia lui Andrei Pleşu, cu copilul; iniţial le fusese respinsă cererea pentru casa de la mare - apoi, li se "îngăduise" să stea aici în câte o garsonieră (astfel că fami­lia Călinescu, formată din cinci oameni mari, se înghesuia într-un spaţiu pedepsitor, faţă de ceilalţi). Aparent puţini, aceşti disidenţi; dar ei erau înconjuraţi de foarte mulţi scriitori tineri; "taifasurile" lor pe terasă, până seara târziu, atrăgeau tot mai mulţi susţinători. De cealaltă parte, "oficialii" noştri, cărora li se făcea o curte asiduă; potăi de toată mâna aspirau la posturile rămase vacante, prin plecarea - rămânerea definitivă în Occident a unor redactori de la reviste; ultimul - Mircea Iorgulescu!
Niciodată nu a fost un septembrie atât de agitat (oficialii, importanţi, preferau cândva luna august, rezervată ştabilor...)
Degeaba, nu suntem acea pătură intelectuală de care se tot pomeneşte; suntem două feluri de intelectuali: unii, privilegiaţii în posturi de conducere, oploşiţi pe lângă putere, făcându-i curte din convingere sau din interes, şi noi, ceilalţi, proletariatul intelectual, format din cei margi­nalizaţi, puşi la index, uitaţi, oricare le-ar fi meritele. Din nenorocire, singuraticii îşi au laşitatea lor, tocmai încercând să-şi apere libertatea, măcar libertatea interioară....

Discuţii "la masă", într-o vacanţă care nu mai seamănă altor vacanţe de septembrie, o falie despărţindu-ne definitiv?

Dar ciocnirile cu M. au tensionat şi mai mult acest timp petrecut la mare: susţinea că numai proştii scriitori nu reuşesc să-şi publice cărţile importante - cărţi apar, nu?, zicea el. Da, dar după ce le ajustaţi voi, cenzorii din edituri, după ce impuneţi autorilor să refacă, să renunţe, să reformuleze; şi câte cărţi nu apar deloc? Şi câte apar atât de mutilate, încât nu mai seamănă în nici un fel manuscrisului? Da, cărţile proaste, tematice, astea apar! Nu-mi spune mie cum lucraţi voi, editorii! (Înainte să încep să lucrez cu Fl. Mugur, îl aveam ca redactor pe M. De fapt, publicasem o singură carte, sub oblăduirea lui; când a ajuns să-mi reteze cel de-al doilea volum într-un hal fără hal - neobişnuit la Cartea Românească de prin 1974-'75 - am cerut schimbarea redactorului de carte... Nu, nu aveam de ce să-i mulţumesc lui M şi nici "amintiri frumoase" nu aveam din timpul colaborării noastre...) Dar de ce să dezgrop morţii? Pentru că nu am crezut niciodată - nu ştiu de ce - în bunul coleg, buna colegialitate, bunele intenţii sau judecata dreaptă a lui. Niciodată nu mi-a inspirat încredere de-a lungul anilor!

Dar cel mai grav eveniment al acestei toamne este plecarea lui Mircea Iorgulescu; hotărârea altora de a rămâne nu ştiu pe unde (gen D. Necula) îmi este indiferentă. Dar Mircea Iorgulescu (îi) trebuia literaturii române, azi; "Eseu despre lumea lui Caragiale" (sau "Marea trăncăneală", titlul iniţial, respins), o dovedise mai mult decât atâtea alte cărţi apărute în ultimul timp. Şi ce minune că a avut tăria să o scrie, să lupte pentru a o vedea publicată, să o lase acestei literaturi hăcuite, înainte de a pleca...

- Ştii tu ce făcea Mircea Iorgulescu pe care-l admiri atât? Scria articolele de fond în România li­terară, îndruga şi el ce trebuia şi când trebuia (cam aşa zicea, încercând să-l micşoreze, domnul M.)
- Dar şi noi ceilalţi, scriem articole de fond, intră în obligaţia noastră de slujbaşi ai presei literare, aşa cum obligaţia voastră de editori este aceea de a cenzura cărţile... Uneori, invidia ţine loc de conştiinţă scriitoricească - ambiţia şi invidia...

Rău îmi pare, mai ales, de scrisul lor viitor. Cine are nevoie acolo, în Franţa, de cărţile despre scriitori români, ale lui Mircea Iorgulescu, de opinia critică a lui Lucian Raicu, de proza sau poezia altora care şi-au dat măsura aici?

Şi sunt prea mulţi dintre cei buni care pleacă, tocmai când era mai multă nevoie de scrisul lor, aici (uneori şi lupta cu fiarele sau cu dobitoacele este un stimulent pentru scris!)

Ah, dar ce zic eu azi, încercând să-i întorc; zicându-mi că spiritul/scrisul este mai viu, mai ascuţit, mai puternic, la sursa urii de-acasă?!
Florenţa Albu, Zidul martor (Pagini de jurnal) 1970-1990, Bucureşti, Cartea Românească, 1994, p. 420-422
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de