x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

5 mai 1989 - Monica Lovinescu

0
05 Mai 2009 - 00:00

Ne sună Dorin Tudoran: în noaptea de 27 spre 28 aprilie, Arta Deşliu a vorbit cu soţul ei. Dan Deşliu i-a spus că n-a fost internat. Nu l-au luat de acasă. E păzit cu arma în mână. A încetat greva foamei, deoarece începuse să aibă tulburări de vedere. O singură dată a fost lăsat să iasă din casă, pentru a i se fura - în absenţă - carnetul de note.



Nici n-am timp să-i reproşez lui Dorin că ne dă ştirea atât de târziu, trebuie să anunţ imediat pe cei care se ocupă cu protestele: Mihnea, Marie-France, Goma, Véronique Soulé. Anunţ şi München-ul.
Goma crede că nu e adevărat. După el, Deşliu a fost internat şi i s-a dat drumul tocmai ca să poată lansa această dezminţire.

Nu credem că atitudinea cea mai bună faţă de romanul lui Augustin Buzura "Drumul cenuşii" poate fi comentariul solar al distanţei critice. E o carte de noapte albă, tensionată, de problematizare a exis­ten­ţei şi a sensului ei şi, nu în cele din urmă, şi de iubire. Dacă nu participi, dacă lectura ei nu-ţi provoacă şi ţie insomnii prielnice întrebărilor ultime, dacă de-a lungul povestirii chinuite, gâfâite nu simţi cum te modifici o dată cu personajul-narator, înseamnă că nu ţi se adresează, că e mai bine să nu te apropii de un astfel de text, ce arde.

Chiar dacă romanul lui Augustin Buzura e solid şi savant arhitecturat pe mai multe structuri, şi de cronologie, şi de limbaj, şi de acţiune, oferindu-ne chiar un suspans demn de un roman poliţist al conştiinţei, nu ni se pare că în felul în care autorul îşi dispune materia epică pe diferitele ei "drumuri de cenuşă" stă originalitatea acestui roman. Ci în tensiunea sa constantă, în frica omului pândit, hăituit (iubirea înseşi e contaminată, fragi­lizată de pânda din jur), frică ale cărei răni nu se pot cicatriza; în certitudinea că pe această lume există adevăr şi minciună şi, mai ales, în conştiinţa nefericită a naratorului, Andrei Coman, gazetar chinuit de stereotipurile din articolele sale, străduindu-se să scape de propria-i laşitate. Iată ce spune Andrei Coman despre el însuşi:

"... Să porţi după tine, incomodă şi apăsătoare povară, ruşinea de a şti că şi tu eşti dintre cei care nu spun ce-i doare, fiindcă, printre altele, aşa ai fost obişnuit. (...) Să ştii că toate hârtiile, casetele şi notele acestea nu sunt ceea ce ar trebui să fie, nici salvare, nici bucurie, nici document, ci o târâre aproape vinovată pe marginea relativ comodă ce desparte adevărul de minciună".

Andrei Coma scrie aceste rânduri într-o noapte albă, aşteptând într-o casă la ţară pe iubita lui şi având răspândite pe birou casetele de magnetofon şi notele din care îşi alcătuieşte romanul "Biografii comune". Ascultând casetele sau confesiunile naratorului, ieşim şi re­ve­nim, cu o periodicitate destul de calculată spre a părea întâm­plă­toare, din şi în timpul iniţial, pentru a ne reîntoarce fie cu un an în urmă, când naratorul şi-a întâlnit marea iubire, pe Ana Maria, fie spre un trecut mai îndepărtat. Trei registre temporale, cum remarcă şi Marian Papahagi, ce îngăduie nu doar suspansul pomenit, dar şi irup­ţia personajelor din romanul precedent, "Refugii" (primul vo­lum al trilogiei "Zidul morţii", "Drumul cenuşii" fiind al doilea). Unele personaje sunt neschimbate, ca doctoriţa Victoria Oprea; altele dobândesc noi dimensiuni, ca Sabin Dan, arhitectul ce a încercat să se sinucidă, sau Ana Maria. Sub camuflajul acestui nou nume, n-o identifi­căm imediat pe Ioana Olaru din "Refugii", deşi ne trebuie totuşi mai puţin timp decât naratorului, care nu dezleagă enigma decât aproape de final - poate că aceasta ar fi singura slăbi­ciune a construcţiei: a lăsa cititorului superioritatea asupra naratorului. Şi, în sfârşit, Helgomar David, prezent în "Refugii", devine aici o obsedantă absenţă. Despre el ştim mai ales, cum spune un personaj, c-a luat în serios "ideile pentru care merită să trăieşti". Plătind destul de scump, în străinătate sau ne­bunie, lobotomizat. Or, doctoriţa Victoria Oprea n-a renunţat să-l caute. Cu toate riscurile. Acceptând s-o ajute, deoarece meseria lui îl poartă, în reportaje, de-a lungul şi de-a latul ţării, Andrei Coman va cunoaşte personal aceste riscuri. De ce ac­cep­tă să continue? Deoarece tân­jeş­te după acel adevăr neconţinut în propriile sale articole, e obsedat ca timpul să nu se ofilească în absenţa martorilor (de unde înregistrările pe casete care, nu o dată, îi sunt furate), e nefericit de condiţia sa de "laş" fără per­s­pective.
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 171-173
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de