x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Davai ceasul, na tacâmul

0
Autor: Cristinel C. Popa 25 Mar 2009 - 00:00

Muncă forţată la cantină, beznă şi frig în cămine, directori feroci de cămine care te puteau exmatricula fie şi pentru o pereche de chiloţi de im­port găsită în cameră după ce intrau cu cheia, chiar şi când nu era nimeni înăuntru. Interdicţia vizitei băieţilor la prietene şi invers.



Interdicţia de a folosi un radiator, pentru încălzirea ca­merelor care semănau cu anticele ghe­ţării. În februarie 1989 viaţa stu­den­ţească devenise tot mai grea: condiţii improprii de cazare, mâncare proastă, pentru care îţi trebuia cartelă şi serviciu obligatoriu la cantină. La cursuri s-a mers până acolo încât s-a renunţat la pauză, pentru a comasa timpul de ocupare a sălilor şi astfel să se termine seara cursurile cât mai repede, pentru a se face economie de curent electric. La cantină se făcea de serviciu, lucrai forţat la debarasat, la curăţat cartofi, erai pus să speli pe jos şi să cari sacii cu cartofi sau alimente. Iar în cămin nu găseai decât frig şi întuneric.

Anca Apostoae (39 de ani) era studentă la Facultatea de Mecanică a Politehnicii din Iaşi. "Viaţa de student a anului 1989 era cu totul diferită faţă de ce e azi. Dacă acum programul e destul de lejer şi poţi să mai lipseşti, atunci orarul era încărcat, erau multe cursuri, seminarii şi laboratoare, la care era obligatorie prezenţa. Altfel, erai exmatriculat.

Era şcoală serioasă, de luni până sâmbătă, inclusiv, în unele zile cursurile se ţineau de la 8:00 la 20:00, de regulă doar cu o pauză între 12:00 şi 14:00, cu ore cuplate pentru a nu mai fi pauze, astfel încât seara să se facă economie la consumul de energie electrică. Şi mai erau şi cursurile organizate în zone diferite ale oraşului, astfel încât tramvaiele şi troleibuzele semănau cu nişte conserve pline cu studenţi presaţi.

Dar cea mai rea dintre toate era foamea: părinţii nu puteau să trimită decât cantităţi limitate de mâncare, în cămin nu era voie nici măcar să fierbi un ou, iar cozile la cantină nu se măsurau în oameni, ci în zeci de metri, motiv pentru care cele două ore libere de la amiază nu-ţi permiteau să ajungi să mănânci. Aveam bursă şi beneficiam astfel de cartelă la cantină şi de cazare gratuită în cămin.

Cei care nu erau integralişti trebuiau, însă, să plătească 600 de lei pe cartelă şi 180 de lei pentru cazare. Colegii mei aflaţi în această situaţie, băieţi fiind, şi deci mai flămânzi, cumpărau cartele de la bursierii care nu aveau chef să stea la cozile infinite de la cantină pentru a mânca. O cartelă pe piaţa neagră costa cam 400 sau 450 de lei. Însă, de săturat oricum nu se săturau. Unii, mai lacomi, aveau şi două cartele, dacă îi ţinea buzunarul.

Stăteam în Tudor Vladimirescu, un campus universitar cu peste 10.000 de studenţi.
Asta însemna că tot atâţia oameni mergeau, zi de zi, să mănânce la cantină. Toţi la aceeaşi oră. Exista un adevărat ritual al prânzului: mai întâi, se stătea la un rând (sau la două, dar numai în cazuri fericite) pentru a obţine tacâmurile.

Dura cam un sfert de oră să te pricopseşti cu o lingură, un cuţit şi o furculiţă, dând la schimb o fisă roşie, pe care o primeai când le înapoiai. Dacă, Doamne fereşte!, pierdeai fisa, om te făceai!

Nici o milogeală nu putea îndupleca bucătă­resele trupeşe (pentru că toa­te cele care lucrau la cantina din Tudor erau obeze, că de!, aveau mân­care la în­de­mână, nu cu porţia), doar ceasul de la mână lăsat drept garanţie le mai îmblânzea, însă nu mereu. În fine, odată ce devenită fericita pose­soare a tacâ­mu­rilor, mă îndreptam către masa pe care ar fi trebuit să fie tăvi.

E drept că acestea lipseau de mul­te ori, pentru că erau la spălat sau tocmai se aduceau, şiroind de apă şi de resturi de mâncare. În fine, mă aşezam la unul dintre cele patru-cinci rânduri care ajungeau până la ieşirea din cantină. Dar care era meniul la cantină? Unul pe care să fi vrut şi nu puteai să-l mă­nânci, mai ales dacă acasă părinţii te răs­făţaseră măcar puţin în copilărie. Di­mineaţa, era invariabil un ceai opă­rit, servit într-o cană din metal mereu fără coadă. Alături stătea un sfert de fran­zelă, un cub de margarină, care ară­ta fix ca untura, şi o pastă gelatinoa­să drept gem.

Cam o dată la două săp­tă­mâni, în farfurii mai apăreau şi do­uă feliuţe ciudate de salam ce părea a fi parizer, dar nu era, iar cănile se um­pleau cu un fel de lapte foarte diluat. În schimb, la prânz, întreaga cantină se um­plea cu «aromă» de oaie, de par­că acolo ar fi fost tăbă­cărie, şi nu bu­că­tărie. Nu lipsea niciodată ciorba: lim­pede, cu câte un pătrăţel de cartof, şi rece.

Fierbinte o prindeai doar dacă aveai norocul să asişti la terminarea unei oale şi la aducerea alteia, dar în­treaga procedură dura cam 15 minute, pentru că nimeni nu se grăbea. Şi ciorba se servea în căni din metal, alături de sfertul de pâine.

Felul doi: orice le­gu­­mă, dar cu carne de oaie. Mazăre, fasole, cartofi - totul cu un os îmbrăcat într-un centimetru de carne, evident, din oaie. Însă nu lipsea desertul: un măr şi, destul de rar, prăjitură din biscuiţi, care era într-adevăr bună, sau aşa mi se părea mie, pentru că felul unu şi doi erau cam greu de înghiţit.

Cina aducea, din când în când, şi surprize. E drept că, de regulă, era salată orientală - cartofi fierţi cu mult oţet - şi maca­roa­­ne din brânză sau peşte congelat foarte sărat şi prăjit. Însă, pro­babil ca să dormim liniştiţi, că tot se oprea lu­mina noaptea, iar în camere era atât de frig, încât mie mi-a îngheţat şi zacusca dintr-un borcan, din când în când bucătăresele ne răsfăţau cu piure şi pâr­joale.

Şi rareori peşte, de foarte proastă calitate, plin de oa­se, preparat fără ta­lent şi aruncat cu un pic de sos peste piureul rece, inert. În ce priveşte pârjoalele, acestea semănau cu nişte gogoşi şi aveau aceeaşi con­sis­tenţă. Ară­tau ca nişte gume, umplute cu dife­rite ingrediente, puţină carne şi cu si­gu­ranţă de proastă calitate. Puteai juca le­jer ping-pong cu ele.

Cantina din Tu­dor avea, la etaj, două încăperi: una imen­să, pentru studenţii români, şi in­vi­diata «sală doi» pentru străini. Acolo mâncau toţi cei veniţi să studieze la Iaşi din alte ţări, iar me­niul era pe mă­su­ra valutei pe care o adu­ceau. Dinspre «sala doi» veneau zi de zi aro­me de bor­şuri adevărate, de to­că­niţe cu car­ne, de friptură de pui, ori de şniţel. Acolo prăjiturile erau reale, nu din biscuiţi, iar feţele de masă curate. Şi, mai presus de orice, lipseau cozile."
Citeşte mai multe despre:   cantina

Serviciul de email marketing furnizat de