Muncă forţată la cantină, beznă şi frig în cămine, directori feroci de cămine care te puteau exmatricula fie şi pentru o pereche de chiloţi de import găsită în cameră după ce intrau cu cheia, chiar şi când nu era nimeni înăuntru. Interdicţia vizitei băieţilor la prietene şi invers.
Interdicţia de a folosi un radiator, pentru încălzirea camerelor care semănau cu anticele gheţării. În februarie 1989 viaţa studenţească devenise tot mai grea: condiţii improprii de cazare, mâncare proastă, pentru care îţi trebuia cartelă şi serviciu obligatoriu la cantină. La cursuri s-a mers până acolo încât s-a renunţat la pauză, pentru a comasa timpul de ocupare a sălilor şi astfel să se termine seara cursurile cât mai repede, pentru a se face economie de curent electric. La cantină se făcea de serviciu, lucrai forţat la debarasat, la curăţat cartofi, erai pus să speli pe jos şi să cari sacii cu cartofi sau alimente. Iar în cămin nu găseai decât frig şi întuneric.
Anca Apostoae (39 de ani) era studentă la Facultatea de Mecanică a Politehnicii din Iaşi. "Viaţa de student a anului 1989 era cu totul diferită faţă de ce e azi. Dacă acum programul e destul de lejer şi poţi să mai lipseşti, atunci orarul era încărcat, erau multe cursuri, seminarii şi laboratoare, la care era obligatorie prezenţa. Altfel, erai exmatriculat.
Era şcoală serioasă, de luni până sâmbătă, inclusiv, în unele zile cursurile se ţineau de la 8:00 la 20:00, de regulă doar cu o pauză între 12:00 şi 14:00, cu ore cuplate pentru a nu mai fi pauze, astfel încât seara să se facă economie la consumul de energie electrică. Şi mai erau şi cursurile organizate în zone diferite ale oraşului, astfel încât tramvaiele şi troleibuzele semănau cu nişte conserve pline cu studenţi presaţi.
Dar cea mai rea dintre toate era foamea: părinţii nu puteau să trimită decât cantităţi limitate de mâncare, în cămin nu era voie nici măcar să fierbi un ou, iar cozile la cantină nu se măsurau în oameni, ci în zeci de metri, motiv pentru care cele două ore libere de la amiază nu-ţi permiteau să ajungi să mănânci. Aveam bursă şi beneficiam astfel de cartelă la cantină şi de cazare gratuită în cămin.
Cei care nu erau integralişti trebuiau, însă, să plătească 600 de lei pe cartelă şi 180 de lei pentru cazare. Colegii mei aflaţi în această situaţie, băieţi fiind, şi deci mai flămânzi, cumpărau cartele de la bursierii care nu aveau chef să stea la cozile infinite de la cantină pentru a mânca. O cartelă pe piaţa neagră costa cam 400 sau 450 de lei. Însă, de săturat oricum nu se săturau. Unii, mai lacomi, aveau şi două cartele, dacă îi ţinea buzunarul.
Stăteam în Tudor Vladimirescu, un campus universitar cu peste 10.000 de studenţi.
Asta însemna că tot atâţia oameni mergeau, zi de zi, să mănânce la cantină. Toţi la aceeaşi oră. Exista un adevărat ritual al prânzului: mai întâi, se stătea la un rând (sau la două, dar numai în cazuri fericite) pentru a obţine tacâmurile.
Dura cam un sfert de oră să te pricopseşti cu o lingură, un cuţit şi o furculiţă, dând la schimb o fisă roşie, pe care o primeai când le înapoiai. Dacă, Doamne fereşte!, pierdeai fisa, om te făceai!
Nici o milogeală nu putea îndupleca bucătăresele trupeşe (pentru că toate cele care lucrau la cantina din Tudor erau obeze, că de!, aveau mâncare la îndemână, nu cu porţia), doar ceasul de la mână lăsat drept garanţie le mai îmblânzea, însă nu mereu. În fine, odată ce devenită fericita posesoare a tacâmurilor, mă îndreptam către masa pe care ar fi trebuit să fie tăvi.
E drept că acestea lipseau de multe ori, pentru că erau la spălat sau tocmai se aduceau, şiroind de apă şi de resturi de mâncare. În fine, mă aşezam la unul dintre cele patru-cinci rânduri care ajungeau până la ieşirea din cantină. Dar care era meniul la cantină? Unul pe care să fi vrut şi nu puteai să-l mănânci, mai ales dacă acasă părinţii te răsfăţaseră măcar puţin în copilărie. Dimineaţa, era invariabil un ceai opărit, servit într-o cană din metal mereu fără coadă. Alături stătea un sfert de franzelă, un cub de margarină, care arăta fix ca untura, şi o pastă gelatinoasă drept gem.
Cam o dată la două săptămâni, în farfurii mai apăreau şi două feliuţe ciudate de salam ce părea a fi parizer, dar nu era, iar cănile se umpleau cu un fel de lapte foarte diluat. În schimb, la prânz, întreaga cantină se umplea cu «aromă» de oaie, de parcă acolo ar fi fost tăbăcărie, şi nu bucătărie. Nu lipsea niciodată ciorba: limpede, cu câte un pătrăţel de cartof, şi rece.
Fierbinte o prindeai doar dacă aveai norocul să asişti la terminarea unei oale şi la aducerea alteia, dar întreaga procedură dura cam 15 minute, pentru că nimeni nu se grăbea. Şi ciorba se servea în căni din metal, alături de sfertul de pâine.
Felul doi: orice legumă, dar cu carne de oaie. Mazăre, fasole, cartofi - totul cu un os îmbrăcat într-un centimetru de carne, evident, din oaie. Însă nu lipsea desertul: un măr şi, destul de rar, prăjitură din biscuiţi, care era într-adevăr bună, sau aşa mi se părea mie, pentru că felul unu şi doi erau cam greu de înghiţit.
Cina aducea, din când în când, şi surprize. E drept că, de regulă, era salată orientală - cartofi fierţi cu mult oţet - şi macaroane din brânză sau peşte congelat foarte sărat şi prăjit. Însă, probabil ca să dormim liniştiţi, că tot se oprea lumina noaptea, iar în camere era atât de frig, încât mie mi-a îngheţat şi zacusca dintr-un borcan, din când în când bucătăresele ne răsfăţau cu piure şi pârjoale.
Şi rareori peşte, de foarte proastă calitate, plin de oase, preparat fără talent şi aruncat cu un pic de sos peste piureul rece, inert. În ce priveşte pârjoalele, acestea semănau cu nişte gogoşi şi aveau aceeaşi consistenţă. Arătau ca nişte gume, umplute cu diferite ingrediente, puţină carne şi cu siguranţă de proastă calitate. Puteai juca lejer ping-pong cu ele.
Cantina din Tudor avea, la etaj, două încăperi: una imensă, pentru studenţii români, şi invidiata «sală doi» pentru străini. Acolo mâncau toţi cei veniţi să studieze la Iaşi din alte ţări, iar meniul era pe măsura valutei pe care o aduceau. Dinspre «sala doi» veneau zi de zi arome de borşuri adevărate, de tocăniţe cu carne, de friptură de pui, ori de şniţel. Acolo prăjiturile erau reale, nu din biscuiţi, iar feţele de masă curate. Şi, mai presus de orice, lipseau cozile."
Citește pe Antena3.ro