"Obsesia musafirilor din străinătate"

Marina Constanţinoiu povesteşte: «Pentru mine, ilustrativ pentru câtă frică ne intrase în oase în anii comunismului este faptul că teama de a fi descoperiţi cu prieteni în străinătate ne pusese un văl pe creier, despre care am să vă povestesc în continuare. În acei ani nu aveai voie să primeşti cetă­ţeni străini acasă dacă nu anunţai Miliţia.

Eu aveam doi prieteni israelieni care au venit la studii în România la începutul lui 1989, pentru anul pregătitor de limba română, obli­ga­toriu pentru studenţii străini care voiau să înveţe la noi. Chiar şi cei care ştiau cât de cât limba ro­mână trebuia să facă acest an pregătitor, pe care-l plăteau, pentru că statul român era interesat să smulgă de la străini cât mai mulţi bani. Cred că taxa anuală pe care le-o percepeau era de vreo 500 de do­lari. Ei doreau să urmeze cursu­rile Facultăţii de Stomatologie. Timp de circa două săptămâni, ei au locuit la noi acasă. Familia noastră locuia într-o vilă, alături de alte trei fa­milii, în car­tierul Cotroceni. Ne temeam foarte tare ca vecinii să nu-şi dea seama că sunt străini şi să ne toarne la Miliţie şi de aceea celor doi le spuneam că n-aveau voie să scoată nici un cuvânt până nu se vedeau la adăpostul zidurilor. Dar ar fi trebuit să ne dăm seama că se vedea de la o poştă că nu sunt români după felul în care arătau şi după haine. De aceea spun că până şi acest episod de viaţă a omului simplu este ilustrativ pentru teama care ne fusese insuflată de regim. Situaţia era, de fapt, absurdă. Era clar că cei doi sunt străini şi că ne vizitează, ba, mai mult, că stau la noi. După două săptămâni s-au mutat în Regie, într-unul dintre căminele de acolo destinate studenţilor străini.

În primele zile ale lui ianuarie am mers cu ei la Sinaia, am închiriat două camere la o gazdă pe care o cunoşteam de câţiva ani şi la care locuiam de fiecare dată când mer­geam la munte. Acolo, altă teamă. Când ieşeam în curte, femeia ne făcea semne disperate să intrăm înăuntru. Se temea şi ea ca vreun vecin să nu audă cuvinte străine şi să o denunţe că face bani din găz­duirea unor cetăţeni străini.

Ce însemna pentru ei viaţa de student în România? O adevărată bătălie pentru asigurarea celor necesare unui trai normal. Cei doi îşi aduseseră în bagaje tot ce ştiau că nu se găseşte pe piaţa româ­nească: de la cutii cu conserve de tot soiul, concentrate de supă, paste făinoase şi orez până la şniţele congelate, hârtie igienică, detergent pentru rufe şi pentru vase. Humus şi conserve de ton la ei am văzut prima oară. Îşi aduceau deodorante, pastă de dinţi şi tot ce ţinea de produsele de igienă de strictă necesitate. La noi, să le procuri era o problemă majoră. Exista pe piaţă, "la liber", un singur deodorant, dar cu miros de cavou, "Mozaic" se numea. Dacă dădeai cu el pe gândaci, sigur îi anihila. Renumitul "Farmec 93", care se chinuia să imite "Fa"-ul verde, era o "rara avis", pe care se băteau oamenii. Pentru spălat era numai săpunul "Cheia", iar pentru dinţi trebuia să ai pile la casele de comenzi ca să apuci un "Maxam" chinezesc, pentru că nici măcar pasta "Cristal" autohtonă nu se mai găsea în ma­gazine.

Eram de mică pasionată de ştiri, ascultam mereu radioul, fie că era postul Europa Liberă sau Radio France Internationale; ştiam nu­mele tuturor preşedinţilor şi lide­rilor din diverse state, inclusiv pe cei din Africa, din ţările prietene lui Ceauşescu. Probabil eram şi uşor masochistă, pentru că urmăream cu mare atenţie inclusiv "Telejurnalele" ceauşiste. Ştiam că există presă în limba română în Israel, dar ea nu putea fi procurată decât prin intermediul prietenilor care veneau în România. Aşa m-am ales şi eu cu zeci de numere de reviste în limba română care apăreau în Israel, cum ar fi Revista mea, Mini­mum sau ziarele Viaţa noastră şi Ultima oră. "Baza de date" creată în 1989 mi-a folosit ulterior enorm în cariera de ziarist de politică ex­ternă şi, de altfel, inclusiv prietenia cu cei doi studenţi israelieni a fost un pas spre specializarea în pro­blematica Orientului Mijlociu.

În cursul anului, părinţii lor i-au vizitat deseori. Erau călătorii în special de aprovizionare, pentru că nici orezul, nici supele concentrate nu durau la nesfârşit, chiar dacă erau aduse cu kilogramele. Îmi amintesc că mai spre toamnă, cu ocazia uneia dintre vizite am fost împreună la celebrul restaurant Capşa, din centrul Bucureştiului. Cum tatăl prietenei mele din Israel se născuse în România, la Brăila, dar păstra amintiri şi din Capitală, Capşa era pentru ei o adevărată icoană. În plus, acolo ar fi fost imposibil, în accep­ţia lor, să existe penurie. Ei bine, nu era aşa. De ceva vreme lipseau cartofii de pe piaţă, iar în restaurante garniturile conţineau tot felul de legume, mai puţin cartofi. Ei bine, la Capşa am găsit atunci friptură de porc la grătar, dar garnitura a fost, spre totala uluire a musafirilor noştri, re­prezentată de... chipsuri din cre­veţi! 1989 este şi anul în care se dăduse ordin să fie desfiinţate perdelele, iar noi, clienţii, comentam că stăm ca într-un acvariu, în văzul tuturor tre­cătorilor de pe stradă».