12 ani de la cutremur

În martie 1989, probabil la cataclismul vinovat de moartea a peste 1.500 de oameni, rănirea altor 11.000 şi distrugeri semnificative în oraşele din zona de sud a ţării, inclusiv în Capitală, se mai gândeau puţini. Rudele victimelor, admiratorii Doinei Badea, ai lui Toma Caragiu şi ai altor vedete răpuse de seism.

Zicerea populară că o nenorocire nu vine niciodată singură îşi găsea încă o dată trebuinţa: pentru bucureşteni, cutremurul din 1977 trimitea cu gândul la decizia de sistematizare a Capitalei, la demolări, la Casa Poporului, la centrul civic, la dărâmări şi translări de biserici, la câini vagabonzi liberi pe străzile prăfuite. "Am fost la piaţă, am trecut pe lângă curţi pline de gunoaie, de vechituri, de câini otrăviţi şi aruncaţi peste gunoaie. Printre bătrânele trecând cu colivele la biserică, observa poeta Florenţa Albu pentru jurnalul intim, de sâmbăta morţilor – morţii cutremurului, cutremurelor din urmă; am trecut prin isteria străzii la ora când alaiul oficial trece, dracu’ ştie încotro, pe unde se mai demolează, oamenii au ajuns obsedaţi de gestul mâinii lui care poate însemna raderea imediată a încă unei străzi, a unei biserici, a unui întreg cartier..."

Totuşi, cutremurul din martie 1977 fu ocazia, iar nu cauza. Legea privind sistematizarea localităţilor rurale şi urbane data din 1974. De la lege la faptă calea era lungă. În ’74, abia s-a pus problema.

Imediat după cutremur, în şedinţa CPEx din 10 martie 1977, Nicolae Ceauşescu a re­luat ideea sistematizării şi mo­der­nizării unui Bucureşti răvăşit de natură, dar şi de prea puţina preocupare a înaintaşilor de-a construi temeinic, respectând oarecare norme de urbanistică. În faţa evidenţei, şeful statului a spus că îşi doreşte "un centru mai bine sistematizat, mai modern, unde să facem în viitor şi mitinguri, adică să devină un centru politico-administrativ". Seismul afectase clădirile vechi, neconsolidate, dar şi multe din centru, mai noi şi mai bine construite. În primăvara lui 1977 s-a ales doar locul: Dealul Arsenalului. Dar şi de-această dată lucrurile s-au pus greu în mişcare. Demolările masive au început în Bucureşti peste şapte ani, în 1984.

În primăvara lui 1989, Capitala României avea un aspect urât, de oraş bombardat. La fel arătase şi Parisul între 1853 şi 1870, când baronul Haussmann, prefect al Senei în acel răstimp, făcea una cu pă­mântul cartierele vechi, astăzi dis­pă­rute. S-a pierdut farmecul cartierelor cu străduţe întortocheate, s-au eliminat totuşi şi focarele de infecţie. Totul, sub atenta supraveghere a lui Na­poleon al III-lea, care nu de puţine ori mai trasa o linie, mai modifica pe ici, pe colo planu­rile arhitectului. Împreună cu Haussmann, Napoleon cel Mic a creat un stil arhitectural – "Se­cond Empire" – şi o me­tro­polă modernă, cu bulevarde largi, reţea de canalizare, clădiri funcţionale.

Necesitate? O nouă dovadă de megalomanie şi insensibili­tate faţă de soarta "de­mo­laţilor"? S-a folosit Ceau­şescu de prilejul cutremurului din ’77 pentru a face din ţară un laborator unde să-şi testeze ideile sau schimbările erau re­clamate de "necesitatea is­to­rică"? Atât în perioada respectivă, cât şi după Revoluţie, despre sistematizarea Bu­cu­reş­tiului s-a vorbit în fel şi chip.