Afaceri păguboase cu lumea a treia

Începând din anii '60, auto­ri­tăţile de la Bucureşti au oferit, pe bază de credit, produse industriale ro­mâ­neşti pe anumite pieţe din Asia, Africa şi America de Sud.

Acţiunile respective s-au derulat în condiţiile în care calitatea acestora era discutabilă, iar pretenţiile celor care le primeau erau mai reduse decât cele existente pe pie­ţele occidentale şi în statele membre ale Consiliului de Ajutor Economic Re­ciproc. Practic, pentru a face faţă concurenţei economice pe plan mondial, statul român a încurajat exporturile de acest fel, creditând state africane, asiatice şi din Ame­rica de Sud prin livrarea unor produse industriale care nu aveau desfacere pe alte pieţe, în scopul obţinerii de materii prime necesare economiei ro­mâneşti, la preţuri cât mai reduse.

Treptat, autorităţile de la Bu­cu­reşti au constatat faptul că, prin politica economică promovată, s-au acumulat datorii ale statelor afri­cane şi asiatice faţă de România şi nu existau posibilităţi de recupe­rare imediată a acestora. Situaţia respectivă a generat probleme deosebite întreprinderilor din Ro­mâ­nia care au livrat produse în ţările respective şi care, la un mo­ment dat, s-au văzut în imposibilitatea de a-şi relua ciclurile de producţie din cauza nerecuperării ba­nilor cheltuiţi pentru mărfurile produse în România şi exportate în Asia şi Africa.

În altă ordine de idei, în anii ’60, România a avut probleme în pri­vinţa datoriilor pe care diferite state occidentale (SUA, Marea Britanie, Belgia, Suedia ş.a.) le-au revendicat în relaţiile lor cu Ro­mâ­nia, în condiţiile în care auto­ri­tăţile de la Bucureşti au suspendat, la un moment dat, achitarea su­melor cuvenite ţărilor respective. Cauzele pentru care reprezentanţii Ro­mâniei au acţionat astfel sunt numeroase, printre cele mai im­portante aflându-se situaţia dificilă creată de cel de-al doilea răz­boi mondial şi naţionalizarea unor bunuri străine din România, în anii 1948-1950.

Informaţiile res­pec­tive au fost secrete pentru opi­nia publică din România, deoarece era dificil pentru auto­rităţile comuniste de la Bucureşti să ofere justificări şi soluţii credibile pentru problemele pe care le-au creat în momentul naţionalizării bu­nurilor străine din România, precum şi când au decis să ofere cre­dite unor state din Africa, Asia şi America de Sud, prin livrarea de produse industriale româneşti, fără să existe posibilităţi de recuperare imediată a sumelor investite.

O notă întocmită la 28 iunie 1989 şi semnată de Ştefan Andrei este edificatoare în privinţa datoriilor pe care Guineea le avea faţă de România în anul 1989 şi modul cum Ştefan Andrei – la acea vreme, viceprim-ministru al guvernului, a propus lui Nicolae Ceauşescu rezolvarea problemei. Documentul respectiv se află în Arhivele Na­ţi­o­nale Istorice Centrale, fond CC al PCR – Cancela­rie, dosar 53/1989, fila 56.

Cazul Republicii Guineea


Conform aprobării Conducerii superioare – comunicarea Cancelariei CC al PCR nr. H 1526/1989 – în perioada 19-24 iunie 1989 au avut loc la Conakry, în cadrul lucrărilor celei de-a IX-a sesiuni a Comisiei mixte guvernamentale româno-guineeze de cooperare economică şi tehnică, tratative privind plata datoriilor părţii guineeze în sumă de 13.022.795,28 dolari SUA.

Structura datoriei părţii guineeze este formată din:
– livrări româneşti: 1.146.500 dolari SUA, din care:
– Autoexportimport: 688.500 dolari SUA;
– Universal-Autotractor: 458.000 dolari SUA;
– lucrări Geomin: 528.927 dolari SUA;
– aplicarea clauzei DST/US$ (drepturi speciale de tragere – n.r.): 3.277.030 dolari SUA;
– dobânzi din reeşalonări: 8.070.338,28 dolari SUA, din care, pe anul 1988 şi semestrul I 1989: 625.007,28 dolari SUA;
TOTAL: 13.022.795,28 dolari SUA.

Conform mandatului aprobat, care a avut în vedere propunerile părţii guineeze din decembrie 1987, partea română a propus reeşalonarea datoriilor, în următoarele condiţii de plată:
– 5% din suma totală a datoriei, respectiv 651.139,76 dolari SUA, cu plata la 31 decembrie 1989;
– 95% din suma totală a datoriei, respectiv 12.371.655,52 dolari SUA, cu plata în 8 rate semestriale egale, prima rată la 30 iunie 1990 şi ultima rată la 31 decembrie 1993.

Dobânda aferentă datoriei să fie de 4% pe an, iar în caz de neplată la scadenţă se va percepe o dobândă penalizatoare de 2% pe an.

În cadrul tratativelor, partea guineeză şi-a reconsiderat poziţia avută în decembrie 1987, asupra reeşalonării datoriei părţii guineeze către partea română, propunând ca rambursarea să se efectueze în una din variantele:

Varianta I
– 10% în 6 rate lunare egale, prima la 31 iulie 1989;
– 90% în 10 ani, din care 5 ani de graţie, începând cu 31 ianuarie 1990, cu o dobândă de 2,5% pe an.

Varianta II
– reducerea cu 50% a datoriei totale;
– reeşalonarea diferenţei de 50% pe o perioadă de 4 ani, cu o dobândă de 2,5% pe an.

Poziţiile celor două părţi au fost consemnate într-un proces-verbal anexă la protocolul comisiei mixte, semnat la nivel de ministru secretar de stat al Comitetului de Stat al Planificării şi ministru al Economiei şi Finanţelor al Republicii Guineea.

În scopul finalizării negocierilor şi încheierii Acordului de reglementare a plăţilor, o delegaţie guineeză la nivel guvernamental urmează să se deplaseze la Bucureşti, în luna septembrie 1989.
Lt col. dr Petre OPRIŞ