x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Asalt asupra Ambasadei României din Budapesta

0
12 Dec 2009 - 00:00
Asalt asupra Ambasadei României din Budapesta /AFP/Mediafax


Diplomatul de carieră George Albuţ a urmărit, de la Budapesta, dinamica relaţiilor româno-un­gare în ultimul deceniu al regimului dictatorial al lui Nicolae Ceau­şescu. A simţit cum de la o zi la alta aceste relaţii bilaterale s-au dete­riorat pentru ca în decembrie 1989 situaţia dintre România şi Ungaria să ajungă într-un punct de fierbere extremă.

Amintirile diplomatului, pe care le redăm în­ce­pând cu acest număr, prezintă într-o manieră tipică unui jurnal tocmai aceste trăiri de maximă intensitate ale unui trimis al României socialiste în capitala ţării vecine atât de interesate de ce întâmpla la noi. Punctul culminat al rememorării lui George Albuţ este reprezentat de descrierea ul­timei nopţi a regimului comunist, văzută de la Budapesta.

Geor­ge Albuţ a devenit angajat al Minis­terului Afacerilor Externe în 1965, fiind licenţiat în drept la Cluj şi absolvent al cursurilor post-universitare de re­laţii inter­na­ţio­nale din Bucureşti. În perioada 1968-1971 a fost asistent al am­ba­sa­do­­rului României la Washington. În­ce­pând cu anul 1981 şi până în 1990 a fost ataşat de presă, consul şi consilier la Am­basada României din Budapesta. George Albuţ s-a întors în capitala Ungariei şi după re­voluţia din decembrie '89, ca di­rector al Institutului Cultural Ro­mân (ICR), între 1993-1995. A mai în­deplinit funcţia de director al ICR New York între 1995-1997.
Răz­van Belciuganu


Budapesta devenise, în a doua parte a anilor '80, un loc fierbinte pentru exerciţiul diplomaţiei ro­mâ­neşti. Ul­tima întâlnire bilaterală la vârf avusese loc în 1977, dar nu într-una din cele două capitale, ci la frontieră (Oradea-Debrecen), iar spe­ran­ţele ulterioare ale lui Ceauşescu de a se vedea invitat de liderul ungur Ja­nos Kadar într-o vizită oficială la Bu­­dapesta nu aveau să se împlineas­că vreodată. La tra­di­ţio­nala relaţie ro­­mâno-ungară se adăugau, de acum, cu fiecare zi ce trecea, noi mo­tive de tensiune, unele reale, altele inventate, atât de Bu­da­pesta, cât şi de Bucureşti. "Mandatul naţional", pes­te care nici un regim nu are cum să treacă, revenise în prim-planul vieţii publice din Ungaria, în­treaga suflare a ţării fiind mobilizată în apărarea maghiarimii din Transilvania. În lu­nile octombrie-noiembrie 1985, se desfăşoară la Budapesta Forumul Cul­tural European.

Importanta reuniune din sistemul Conferinţei pentru Securitate şi Coope­ra­re Europeană a fost exploatată excelent de către gazde, pentru a consacra alura reformatoare a regimului încă so­cialist din Ungaria, dar ea se încheie fără adoptarea "Documentului Final" dorit foarte mult de către diplomaţia ungară, eşecul datorându-se opoziţiei delegaţiei române, care a avut de înfruntat pe parcursul forumului numeroase critici în legătură cu situaţia drepturilor omului şi tratamentul aplicat minorităţilor în România.

Budapesta a contabilizat, to­tuşi, destule succese la reuniune, între care cel mai notabil: punerea pe masa fiecărei delegaţii a monumentalului tratat "Istoria Transilvaniei", a cărui apa­riţie a "coincis", desigur, cu reuniunea CSCE din capitala ungară. Blamată zgomotos la Bucureşti, lucrarea în trei vo­lume, tradusă în limbile engleză, germană şi franceză, ce reia toate tezele denigratoare cu privire la români şi la istoria României, vehiculate, unele de mai bine de un secol, de istoriografia ungară, şi-a început, o dată cu reuniunea CSCE de la Budapesta, drumul spre ma­rile instituţii academice şi biblioteci ale lumii, ecourile criticilor româneşti, prost regizate de Ceauşescu, neprodu­când efectul dorit...

Îmi stăruie vii în amin­tire scenele de final ale conferinţei, când, potrivit regulilor CSCE, ceasul acesteia fusese oprit  simbolic înainte de miezul nopţii, pentru a se încerca realizarea consensului necesar adoptării "Documentului" şi când delegaţia un­gară, din care făcea parte şi viitorul mi­nistru de externe şi premier, Gyula Horn, la acea oră secretar de stat la MAE, tăbărâse literalmente pe delegaţia română pentru a-i smulge acordul. Cu o singură excep­ţie, cea a şefului delegaţiei, ministrul culturii Bela Kopeczi,  sub  a cărui coordonare se redactase "Istoria Transilvaniei". Bătrânul academician, originar din Aiud, excelent vorbitor al limbii române şi bun cunoscător al istoriei noastre comune, se plimba senin şi zâmbitor prin sală. Istoricul îşi făcuse cu prisosinţă datoria...


"AMENINŢĂRILE CURGEAU LANŢ"
Începând cu anul 1987, ostilitatea faţă de cetăţenii români era deja făţişă, ma­nifestându-se nu doar vizavi de am­basadă, confruntată cu demonstraţii, unele de magnitudinea unor marşuri cu zeci de mii de participanţi (27 iunie 1988), ci şi faţă de turiştii români aflaţi în trecere prin Ungaria, molestaţi de poliţie, înjuraţi de trecători, admonestaţi cu antipatie în magazine. Autotu­rismele misiunii noastre, uşor de identificat (Dacii negre cu plăcuţe de îma­triculare având iniţialele DT - corp di­plo­ma­tic, în limba maghiară), erau frec­vent zgâriate cu inscripţii iredentiste, telefoanele  cu conţinut obscen şi ame­ninţări curgeau lanţ la ambasadă, ziua şi noaptea.

Ofensiva anticeauşistă, pe care era grefată cu măiestrie propaganda antiromânească, era întreţinută de mass-media, ziarele şi revistele (nu doar cele de istoriografie) abundau în materiale cu pretenţii ştiinţifice (cazul seria­lu­lui publicistului Gyorgy Szaraz  "Despre istoria Transilvaniei în pre­zent", găzduit, înainte de publicarea în volum - în 1988, de cotidianul PMSU, Nepszabadsag), dar şi în veşti catastrofice despre demolarea satelor un­gu­reşti din Ardeal, deznaţionalizarea ma­ghiarilor etc.


20.000 DE ROMÂNI, REFUGIAŢI ÎN UNGARIA
Încercările lui Ceauşescu de a-i calma pe unguri, prin trimiterea la Budapesta a secretarilor PCR Emil Bobu şi Ion Stoian (mai 1987), ca şi întâlnirea acestuia cu conducătorul partidului ungar, Karoly Grosz (Arad, august 1988), nu au adus nimic nou, doar au grăbit  debarcarea lui Grosz de la şefia Partidului Muncitoresc Socialist Ungar, acuzat că s-ar fi lăsat antrenat în jocul  liderului român.

Finele anului 1988 va fi marcat, de altfel, de o escaladare fără precedent a divergenţelor  dintre cele două ţări socialiste "frăţeşti", şi pe palierul re­la­ţiilor diplomatice, ajungându-se la expulzarea reciprocă a unor diplomaţi cu grad înalt şi la închiderea, la solici­tarea părţii române, a Consulatului Ge­ne­ral al Ungariei din Cluj-Napoca. (Consulatul General al RSR din Debrecen fu­se­se închis unilateral de către noi, cu ceva vreme în urmă.)

Anul 1989 abundă în evenimente care pun cu acuitate în evidenţă starea din ce în ce mai precară a raporturilor româno-ungare, Budapesta contribuind din plin la izolarea Ro­mâniei pe plan internaţional. Numărul cetăţenilor români care trec ilegal frontiera cu Ungaria, ca şi cel al turiştilor care refuză să revină în ţară este în creştere vertiginoasă, ajungând la 20.000. La Budapesta ia fiinţă grupa­rea "România Liberă". Declaraţia făcută de Ceuşescu, în aprilie, la o plenară a par­tidului, că RSR dispune de capacita­tea de a fabrica arma nucleară stârneşte reacţii negative în presa din ţara vecină, iar la MAE ungar suntem întrebaţi împotriva cui am putea-o folosi.


VIZITA LUI BUSH LA BUDAPESTA

Când, la 16 iunie, cu ocazia par­ti­cipării la ceremonia reînhumării lui Imre Nagy, delegaţii exilului românesc şi cei ai grupării "România Liberă" semnează, împreună cu Forumul Democrat Maghiar (care va constitui, în 1990, guvernul ungar), Declaraţia comună privind viitorul eliberat de comunism al celor două ţări, liderul de la Bu­cu­reşti reacţionează dur, acuzând Un­ga­ria de capitulare în faţa NATO. În şe­dinţa specială a CPEx din 17 iunie, el etichetează mitingul de doliu ca fiind antisocialist şi revizionist, iar pe parti­cipanţii ro­mâni drept elemente le­gionare... La 11 iulie, soseşte la Budapesta, pentru o vizită de două zile, pre­şedintele SUA, George Bush.

Acesta este întâmpinat cu toate onorurile cuvenite de către liderii unguri, de repre­zentanţii noilor forţe politice, de membrii corpului diploma­tic. În mulţimea entuziastă de cetăţeni ai capitalei ungare se remarcă un grup numeros ce arborează, alături de stindardul na­ţional roşu-alb-verde, lozinci de mari dimensiuni, în care se atrage atenţia înaltului oaspete american asupra pericolului în care se afla Transilvania şi maghiarimea de acolo, ne­drep­tatea făcută Ungariei prin Tratatul de la Trianon. În semn de protest, ambasadorul României şi ataşatul mili­tar român părasesc locul ceremoniei din Piaţa Parlamentului, nu înainte de a a-şi explica gestul în faţa gazdelor ungare şi a diplomaţilor Statelor Unite. Entuziasmat de primire,  preşedintele Bush rupe discursul pregătit şi se adresează liber celor prezenţi. Sloganurile referitoare la Transilvania rămân însă fără replica americană sperată...
George Albuţ

Serviciul de email marketing furnizat de