x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Bâlciul şi toroipanul

0
Autor: Mircea Iorgulescu 20 Oct 2009 - 00:00



Există o singură soluţie de supravieţuire, o singură posiblitate de adaptare: integrarea în marea mascaradă. Pentru că devalorizarea, golirea de sens şi de substanţă ope­rate la scara întregii vieţi sociale româneşti la acest rezultat au dus: la instituirea bâlciului ca unică şi  atotcuprinzătoare realitate. Ca o rea­litate permanentă, de zi cu zi, insinuantă şi infiltrată până în cele mai intime zone ale existenţei. Bâlciul, această suspendare temporară a re­gistrului normal de viaţă, prilej şi pretext de exorcizare a pornirilor elementare zăgăzuite în adâncurile fiinţei, era îngăduit la date anume şi nu ţinea mai mult de câteva zile. La Moşi, de Rusalii, de Sfântul Ilie, la Sântămaria mare sau la cea mică, mai erau şi carnavalurile de iarnă - şi apoi se revenea la normal. Acum însă, bâlciul este continuu. Şi nu e vesel, ci crispat, sumbru, ameninţător; un bâlci dirijat de toroipan.

"Bâlciul" şi "toroipanul" sunt realităţi care pot rezuma simbolic viaţa românească de astăzi, şi prin ele se exprimă cele două funcţii active ale sistemului. Singurele eficiente. Emanaţie a prostiei abisale de a cărei viziune Caragiale a fost fascinat, bâlciul continuu, bâlciul fără sfârşit, dar tot mai epuizant, tot mai greu de suportat, este întreţinut cu toroipanul autohton specializat în străinătate, la şcoală - sau la academia - de înalte studii staliniste. "Jos cu veselia/ trăiască numai hărnicia" - aceste versuri inepte, pe care copiii dintr-o şcoală bucureşteană au fost nevoiţi să le înveţe şi să le cânte, exprimă esenţa sinistră, esenţa macabră a bâlciului susţinut de toroipan. "Jos cu veselia": de acum gata, s-a sfârşit, vom plânge, poate, dacă vom mai avea lacrimi, dacă nu ne vor fi pierit şi ele de groază. De groază şi de repulsie.
Literaturii, şi ei îi revine un rol în monstruoasa mascaradă. Nu a fost uitată. I se dă toată atenţia.

Literatura, s-a spus de atâtea ori ultimativ, "trebuie să cânte". Să cânte, să însufleţească, să mobilizeze. Să înfrumuseţeze, s-a mai spus. Şi nu oricum, ci după criteriile fumuseţii de bâlci. Şi se produce, într-adevăr, o literatură de bâlci. Devine un reper, se transformă într-un model. Este recomandată. Şi, cum nu oricine reuşeşte să producă literatură de bâlci, se ajunge până şi la eliminarea treptată a profesioniştilor în oportunism şi entuziasm de porunceală: locul lor va fi luat, tot mai mult, de grafomani, diletanţi, de aşa-zişi "amatori".

Un pas, încă un pas, şi prin ziare şi reviste încep să apară compoziţii versificate anonime. Viitorul va fi, viitorul este al lor.
Într-un roman publicat în urmă cu vreo 10 ani şi al cărui autor fusese cândva mare demnitar, în gura unui personaj episodic, un artist de profesie, este pusă o reflecţie cinică despre menirea pozitivă a artiştilor oportunişti. Dacă n-ar exista artişti oportunişti, susţinea acest personaj, şi pro­babil, prin intermediul lui, şi autorul, adevăraţii artişti, artiştii veritabili, n-ar mai putea fi cruaţaţi şi ar fi chiar ei constrânşi, obligaţi să producă pseudoartă, artă oportunistă. Este o idee care a circulat şi în mediile artistice şi s-a concretizat într-o anumită strategie a con­servării, a detaşării, dar şi a ac­ceptării falşilor artişti. O ac­ceptare temporată, o acceptare tacită pentru că, nu-i aşa, au şi oportu­niştii  o justificare, o raţiune de existenţă: ei răspund prompt "cerinţelor" oficiale şi, deci, adevă­raţii artişti sunt sau vor fi lăsaţi în pace. La adăpostul oportunismului falşilor scriitori, cei autentici îşi vor putea scrie nestingheriţi marile opere.

Dar falsul artist, falsul scriitor, la început umil, nevoind decât să fie admis în apropierea adevăraţilor artişti şi scriitori, asumându-şi îndatoritor ceea ce evită să facă artiştii şi scriitorii veritabili, ei bine, acest fals artist, dotat câteodată şi cu o  brumă de talent nu este decât o ipostază a omului de la margine. Şi, odată pri­mit sau ajuns într-o redacţie, într-o editură, într-o uniune de creatori, se va lepăda şi de umilinţă, şi de inhibiţii, şi de complexe şi se va proclama "el" adevăratul artist, marginalizându-i , şantajându-i, înde­păr­­tându-i pe cei realmente înzestraţi, nesfiindu-se la nevoie, să-i delcare chiar şi adversari ai puterii. Fiindcă şi în artă, şi în literatură omul de la margine produce vid, generează neant, pustieşte.

Tactica alianţei cu oportunismul a dat, dă întotdeauna greş. Este un adevăr amar, de atâtea ori verificat - şi cu câtă, vai, pierdere de timp, de energie, cu cât consum de energie vitală. Înţelegi greu, dar până la urmă înţelegi.

Şi înţelegi că şi falşii artişti, oarbe unelte ale puterii, vor fi în scurtă vreme, după ce au fost manipulaţi, aruncaţi la gunoi. Îmbrăţişaţi azi, eliminaţi mâine: cine-şi mai aminteşte de cele­brităţile literare din anii '50?
Citeşte mai multe despre:   special,   povestea vorbei

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de