Biografii neromanţate ale semnatarilor "scrisorii celor şapte"

Se spune că cine stăpâneşte trecutul deţine cheia potrivită pentru lacătele prezentului. Istoria partidului comunist s-a scris şi s-a rescris de nenumărate ori, după interesele de moment ale conducătorilor lui. Zi­cerea s-a dovedit valabilă şi în cazul personalităţilor culturii naţionale şi chiar al oamenilor de rând.

Biografiile reprezentanţilor elitei politice, culturale ori ştiinţifice su­feră permanente ajustări. Într-un anumit timp, unele episoade sunt trecute sub tăcere, despre altele se face vorbire multă. Funcţie de conjunctură şi de interesele momentane ale protagoniştilor.

Dacă în anii '50 nu "dădea bine" să spui că ştii limbi străine din familie sau că părinţii au deţinut întinse proprietăţi, după 1990 n-avea rost să mai aminteşti că ai fost membru al partidului comunist, poate chiar că ai avut vreo funcţie de stat ori de partid. Sau că, deşi erai "scriitor in­terzis", ţi se publicau totuşi cărţi, în chiar anii când se spunea că nu ai dreptul de semnătură.

Semnatarii "scrisorii celor şapte" - cum s-a numit după un timp epistola de susţinere a poetului Mircea Dinescu trimisă lui D.R. Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor - sunt cu toţii autorii şi posesorii unor biografii fabuloase. Faptele de viaţă ("marfa clientului"!) sunt atât de bogate, încât un romancier medio­cru ar avea temă de capodoperă!

Fascinant pare a fi nu ce se spu­ne, nici ce se "uită", ci succesiunea, co­­borâşurile şi suişurile vieţilor ce­lor şapte semnatari. Le pre­zentăm, pe scurt, în cele ce urmează aşa cum au fost ele înfăţişate în diverse dicţionare, prefeţe şi biografii lite­rare.

OCTAVIAN PALER - DOUĂ DECENII DE PRESĂ "LA NIVEL ÎNALT"
S-a născut la 2 iulie 1926, în comuna Lisa, lângă Făgăraş, într-o familie de ţărani înstăriţi. După cele patru clase primare urmate în satul natal, a fost admis la Liceul "Spiru Haret", una dintre şcolile de prestigiu ale Bucureştiului interbelic.

În toamna lui '44, liceanul Octavian Paler părăsea haosul şi nesi­guranţa în care intrase Capitala după 23 august 1944. S-a întors mai aproa­pe de casă. Astfel, a făcut ul­timul an de liceu la Făgăraş, dar n-a zăbovit mult prin zona de baştină: în toamna lui 1945 s-a înscris la Fa­cultatea de Litere şi Filozofie şi la Facultatea de Drept a Universităţii din Bu­cureşti. Studenţia lui Octavian Paler s-a suprapus unor vremuri complicate. România pierduse un război. Drept pedeapsă, trupele în­vin­gătorilor sovietici s-au instalat în diverse zone ale ţării pentru mai bine de 14 ani. În vâltoarea istoriei, între 1945-1949, multe destine au fost schimbate.

După ce a absolvit Facultatea de Litere şi Filozofie, Octavian Paler a fost angajat redactor la Radiodifu­ziunea Română în 1949. Avea să rămână în Radio 15 ani. Acolo a devenit şi membru al Partidului Muncitoresc Român.

La începutul anilor '60, regimul de la Bucureşti încerca, la început timid, distanţarea de Moscova şi apropierea de statele "capitaliste". În aprilie 1964, Plenara lărgită a CC al PMR a adoptat "Declaraţia cu privire la poziţia PMR în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale", prezentată ulterior drept "declaraţia de independenţă" a României. În acel an, pentru trei luni (între septembrie şi decembrie), Octavian Paler a fost trimis la Roma, în calitate de corespondent al agenţiei române de ştiri Agerpres.

S-a remarcat de acolo prin ceva foarte deosebit, arhivele de presă şi cele istorice nu oferă încă indicii si­gure. Cert este că după stagiul în "cetatea eternă" cariera lui Paler intră pe un curs ascendent: ajunge în vârful ierarhiei unui domeniu ce presupune mari răspunderi politice  - domeniul propagandei de partid. În 1965 i s-a încredinţat funcţia de vicepreşedinte al Comitetului de Radiodifuziune şi Televiziune de pe lângă Consiliul de Miniştri al RSR. În acea vreme, presa - scrisă şi au­di­ovizuală, era considerată "armă ideologică", atent controlată de partid prin intermediul Secţiei de Propagandă şi Agitaţie. În 1965, televi­ziunea acoperea 40% din teritoriul naţional şi avea o jumătate de milion de angajaţi, printre sarcinile ce şi le propunea prioritar conducerea de partid fiind extensia ei.

Un an mai târziu, în mandatul lui Paler, începea construcţia sediului din Calea Dorobanţi, finalizat în 1968. A trecut apoi din funcţia înaltă în presa audiovizuală, la altă funcţie de mare "răspundere" în presa scrisă: în aprilie 1970 i-a fost în­credinţată conducerea celui de-al doilea ziar al ţării - România liberă. A păstrat funcţia de redactor-şef până în 1983.

S-a pensionat pe caz de boală - tre­când apoi la pensia de vârstă -, dar a continuat să scrie la reviste lite­rare.

Cariera de jurnalist s-a împletit o vreme cu cea politică. La Congresul al XI-lea al PCR din noiembrie 1974 a fost ales, pentru cinci ani, membru supleant al Comitetului Central. De regulă, redactorii-şefi ai ziarelor erau cooptaţi în acest for, conside­rat în statutul PCR structură oficială de conducere a partidului. În 1980, pentru cinci ani, a fost ales deputat în Marea Adunare Naţională, un fel de Parlament unicameral, în circumscripţia electorală Codăeşti, judeţul Vaslui. Octavian Paler a reprezentat în MAN o comună - Codăeşti -, ce dăduse istoriei comunismului românesc o figură cândva legendară: Ana Pauker.

Ziaristul şi omul politic Octavian Paler a fost în tot acest timp un apreciat poet, prozator şi eseist. Debutase în 1958 în revista Luceafărul, cu poezia "Ulciorul". Primul volum, "Umbra cuvintelor", i-a fost publicat în 1970. Volumul "Drumuri prin memorie. Egipt, Grecia" a fost distins în 1972 cu Premiul Uniunii Scriitorilor. În 1978, volumul "Apărarea lui Galilei. Dialog despre prudenţă şi iubire" i-a adus Premiul Academiei Române. Doi ani mai târziu, în 1980, a fost din nou laureat al Pre­miului Uniunii Scriitorilor, pentru volumul "Caminante. Jurnal (şi contrajurnal) mexican". În iulie 1981 a fost ales în Consiliul de Conducere al Uniunii Scriitorilor.
A publicat romanele "Viaţa pe un peron" şi "Un om norocos".
MIHAIL ŞORA - FILOSOF LUPTĂTOR ÎN REZISTENŢA FRANCEZĂ
S-a născut în 1916. Student al Fa­cultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti, a plecat la 22 de ani în Franţa, ca bursier.

Un an mai târziu, începea al doi­lea război mondial. I-a fost imposibil, spunea mai târziu Mihail Şora, să se mai întoarcă lângă ai săi. Astfel că a trăit anii războiului în Franţa. S-a alăturat Partidului Co­munist, ca membru,  şi a activat în Rezistenţa organizată de francezi împotriva armatei germane de ocupaţie. Existenţa palpitantă i-a permis totuşi să scrie eseul "Du dialogue intérieur", publicat în 1947 la prestigioasa editură pariziană Gallimard. Un an mai târziu, când mulţi încercau în fel şi chip să fugă din România intrată sub dominaţie sovietică, Mihail Şora s-a întors în patria natală.

În deceniile şase şi şapte ale seco­lului al XX-lea a lucrat în sistemul editorial, la Editura Minerva. În 1970, în calitate de funcţionar al Ministerului Învăţământului, a pri­mit o bursă la Paris. În legătură cu aceasta, după 1989, Mihail Şora a relatat că, pentru a-i uşura plecarea, Mircea Maliţa, ministrul În­vă­ţă­mân­tului în acea perioadă, i-a dat sarcina să inspecteze lectoratele româneşti din Franţa.

Debutul în ţara de origine s-a produs în 1978, cu publicarea volumului "Sarea pământului. Cântată pe două voci despre rostul poetic", la Editura Cartea Românească, al cărei director era Marin Preda. În 1985 i s-a tipărit cartea "A fi, a face, a avea", de aceeaşi editură.


GEO BOGZA - DE LA "JURNAL DE SEX" LA CARTEA DE CITIRE
S-a născut în 1908, la Ploieşti, în familia antreprenorului Alexandru Bogza. Primul război mondial, Marea Unire, tulburările de după război l-au găsit elev de şcoală primară în oraşul natal. Completarea educaţiei sale n-a fost încredinţată unui liceu obişnuit, ci şcolilor de Marină de la Galaţi şi Constanţa. Perioadele de practică în navigaţie pe Dunăre i-au folosit ulterior, pro­babil, ca izvor de inspiraţie. Căci Geo Bogza n-a lucrat niciodată ca marinar: a trăit din gazetărie şi a colaborat de-a lungul vremii la diverse pu­blicaţii.

A început prin a edita, în 1928, împreună cu Alexandru Tudor, la Câmpina, revista de avangardă Urmuz, unde-a debutat şi ca poet. Poeziile lui Geo Bogza, grupate în volumele "Jurnal de sex" (1929) şi "Poemul invectivă" (1933), i-au făcut cunoscut numele, dar s-au lăsat şi cu consecinţe juridice. Mai ales că junele poet a găsit o metodă originală de a-şi face reclamă: în miezul zilei s-a plimbat gol-puşcă, în plin bulevard. Catalogate de autorităţi drept pornografice şi obscene, vo­lumele au fost retrase, iar autorul, arestat şi cercetat în mai multe rânduri pentru atentat la bunele moravuri. Condamnat de tribunal şi trimis la închisoare n-a fost însă niciodată.

În deceniul patru al secolului trecut a călătorit în mai multe rânduri prin Franţa şi Spania, de unde tri­mitea reportaje pentru Lumea ro­mânească, printre care şi ciclul "Tragedia poporului basc". A frec­ventat mediile de stânga, apropiate - declarau autorităţile - de partidul comunist ilegal. În notele în­toc­mite de serviciile secrete ale epocii era considerat "ziarist comunist". Care au fost raporturile lui reale cu Partidul Comunist rămâne de cer­ce­tat. Cert este că Siguranţa avea deschis un dosar de urmărire pe numele său.

În anul de început al celui de-al doilea război mondial, Bogza că­lătorea cu bicicleta de-a lungul Oltului. Călătoria l-a inspirat în scrierea reportajelor publicate iniţial în presă, reunite în 1945 şi publicate sub titlul "Cartea Oltului", conside­rată de critică drept capo­dopera vieţii lui. Toate generaţiile de liceeni şi-au luat în anii care-au urmat Bacalaureatul având în bi­bliografia obligatorie textele lui.  

A fost ales membru titular al Aca­demiei în 1955. Bogza avea atunci pu­blicate mai multe volume şi era prin­tre puţinii literaţi cu prestigiu şi dovezi că sfidase orânduirea bur­gheză într-o manieră "stângistă". Cultivat şi preţuit de demnitarii comunişti, Bogza avea un cuvânt greu în breasla scriitorilor. În 1978 a primit Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor.
ALEXANDRU PALEOLOGU - ARISTOCRAT, DEŢINUT POLITIC, ISTORIC AL ARTELOR
S-a născut în 1919 la Bucureşti, într-o veche familie boierească, aparţinând elitei bucureştene a vremii. Tatăl său, Mihail, era de profesie avocat.

A urmat cursurile Liceului "Spiru Haret" şi ale Facultăţii de Drept din Universitatea Bucureşti, dar în domeniu nu a profesat niciodată.

În timpul războiului a urmat Şcoala de Ofiţeri de Rezervă de Ca­valerie de la Sibiu. Tânărul ofiţer a petrecut anii războiului "concentrat" în ţară, ca instructor la Şcoala de ofiţeri din Sibiu, pe care o şi frecventase. După 1945 a lucrat un an în Ministerul Afacerilor Externe. Apoi a studiat trei ani regia şi teatrologia la Institutul de Teatru. A lucrat ca asistent de regie la Teatrul Naţional şi la Teatrul Armatei din Bucureşti.

De teamă să nu fie arestat, în 1950 s-a "autoexilat" din Capitală şi timp de cinci ani a trăit ascuns, sub identitate falsă. Parte din perioada "clandestinităţii" şi-a petrecut-o la Câm­pulung Muscel, unde s-a apropiat de Constantin Noica, aflat acolo cu domiciliu obligatoriu. În 1955 a revenit în Capitală. După un an - oarecum fără legătură cu studiile şi experienţa profesională anterioară - a fost angajat cercetător în domeniul artei bizantine la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române. După propriile mărturisiri, era "complet ignorant în materie". Obţinuse postul graţie relaţiilor de familie: tatăl lui fusese prieten cu compozitorul Mihail Jora, care l-a recomandat academicianului Ale­xandru Oprescu, la acea dată directorul Institutului de Istoria Artei. Astfel, absolventul de Drept care-şi încercase până atunci norocul în felurite meserii - de la diplomat la achizitor de materiale pe şantier - a început o carieră de istoric al artelor.

În 1959 a fost arestat şi condamnat la 14 ani de muncă silnică în ceea ce s-a numit ulterior "procesul grupului Noica-Pillat". Condamnaţii în acest lot au fost acuzaţi şi că citiseră scrieri ale lui Emil Cioran, autor interzis în România acelor ani. A fost graţiat în 1964, când s-a declarat amnistia generală a deţinuţilor politici.

La ieşirea din închisoare a semnat angajamentul de colaborare cu Se­curitatea, după cum avea să măr­tu­risească la începutul anilor '90.

A fost reangajat la Institutul de Istoria Artei, de data aceasta la Secţia teatru. Între 1967-1970 a lucrat ca secretar literar al Teatrului C.I. Nottara din Bucureşti, post "de răspundere" pentru Secţia de propagandă a CC al PCR, deoarece presupunea al­că­tuirea repertoriului şi legătura cu autorii dramatici. În 1970 a fost angajat de Marin Preda ca redactor la Editura Cartea Românească, unde avea să lucreze şase ani, până la pensionare.

În plan literar a debutat ca licean, colaborând la diverse publicaţii, precum Universul literar şi "Gândirea" lui Nichifor Crainic. A reluat activitatea publicistică după ieşirea din închisoare, în 1964, scriind la diverse gazete literare. A debutat editorial în 1970, la 51 de ani, cu un volum de studii şi eseuri "Spiritul şi litera", pentru care a fost distins cu Pre­miul Uniunii Scriitorilor. Breas­la scriitoricească l-a mai premiat de încă două ori - în 1978, pentru volumul "Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu" şi în 1983, pentru "Alchimia existenţei".


ŞTEFAN AUGUSTIN DOINAŞ - POETUL ÎN VÂLTOAREA VREMURILOR
Pe numele adevărat Ştefan Popa,  Ştefan Augustin Doinaş s-a născut în 1922, într-o familie de ţărani din judeţul Arad. După clasele primare făcute în satul natal - Caporal Alexa, a urmat liceul la Arad şi cursurile Fa­cultăţii de Litere şi Filozofie din Cluj. În august 1940, România a cedat o parte din Ardeal Ungariei, iar Clujul s-a nimerit în partea cedată. Astfel că în timpul războiului, universitatea clujeană şi-a continuat activitatea la Sibiu, oraş rămas pe mai departe românilor. După finalizarea studiilor universitare a lucrat ca profesor de limba română în mai multe comune din judeţul Arad, până în 1955.

În 1956 a fost angajat redactor la revista bucureşteană Teatrul. În toamna aceluiaşi an, mii de ma­ghiari s-au revoltat. Protestele au fost oprite de intervenţia brutală a Armatei sovietice, Ungaria, ca şi România, aflându-se pe mai departe în sfera de interese a URSS. Studenţii din România - în special din centrele universitare Cluj şi Timişoara, dar şi din Bucureşti - erau bănuiţi de solidarizare cu colegii de generaţie din Ungaria. La Bucureşti s-a intenţionat chiar organizarea unui miting. Tentativa a fost descoperită de autorităţi, iar iniţiatorii - arestaţi. Pentru că ar fi ştiut de proiectatul miting, Doinaş a fost arestat în februarie 1957 şi condamnat la un an închisoare pentru "omisiune de denunţ".

După ispăşirea pedepsei, în chiar anul eliberării din închisoare, s-a căsătorit cu Irinel Liciu, prim-ba­lerină la Opera din Bucureşti. Câţiva ani după eliberare, i s-a interzis să publice şi nu a avut nici un loc de muncă. Se spune că în acei ani tânărul cuplu a trăit din ce câştiga steaua baletului românesc din acea vreme.

În 1963, Ştefan Augustin Doinaş a fost angajat corector la revista Lumea. Anul următor i-a apărut primul volum de poezie, "Cartea mareelor". În 1966 a publicat volumul "Omul cu compasul" şi a fost primit în Uniunea Scriitorilor. În 1968 a primit Premiul "Mihai Eminescu" al Academiei RSR, iar după un an a fost angajat redactor al revistei Secolul XX. A publicat mai multe vo­lume de versuri, a fost laureat al Premiului Uniunii Scriitorilor în 1975 şi 1979, iar în 1982 a primit Premiul Special al Uniunii Scriitorilor.

După 1989 s-a aflat că Ştefan Augustin Doinaş a făcut "pactul cu Diavolul", colaborând cu fosta Securitate. Scandalul a fost mare, poetul părând mai puţin inspirat ori poate mai puţin iniţiat decât "conu' Alecu Paleologu" în sensurile ce vor fi conferite acestor episoade neclare dintr-o epocă tulbure.
Ştefan Augustin Doinaş a fost şi este apreciat de exegeţii literaturii ca una dintre marile voci ale culturii române din secolul al XX-lea.
DAN HĂULICĂ - DEBUT DE EXCEPŢIE
S-a născut în 1932, la Iaşi, în fami­lia funcţionarului Nicolae Hăulică. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Iaşi după care, conform Dicţionarului General al Lite­raturii Române, "a făcut studii de istoria artei la Bucureşti".

A fost angajat cadru universitar la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" din Bucureşti. Debutul editorial şi l-a făcut cu "Peintres roumaines" (două volume), apărute la Paris în 1965, fapt fără precedent în România de-atunci.  

În 1967 au apărut alte două lucrări semnate Dan Hăulică - "Critică şi cultură" şi "Brâncuşi ou l'Anonymat du génie".

Din 1971 a fost redactor-şef la revista Secolul 20. Peste doi ani a pu­blicat lucrarea "Geografii spirituale". În 1981 a fost desemnat preşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă, iar peste alţi trei a publicat volumul "Nostalgia sintezei".


ANDREI PLEŞU - TEORETICIAN AL ARTEI
S-a născut la 23 august 1948, la Bucureşti. Tatăl său era de profesie medic. A absolvit Liceul "Spiru Haret" din Bucureşti, iar în 1971, Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu", Secţia istoria şi teoria artei.

După absolvire a fost angajat ca şi cercetător ştiinţific la Institutul de Istoria Artei al Academiei. În această perioadă a stat doi ani în Germania, ca bursier Humbold la Universitatea din Bonn.

În 1980 şi-a luat doctoratul în Istoria artei, cu o teză publicată în acelaşi an sub titlul "Pitoresc şi melancolie. O analiză a sentimen­tului naturii în cultura europeană", lucrare răsplătită cu Premiul Uniunii Artiştilor Plastici şi al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. În acelaşi an a devenit lector la Facultatea de Arte Plastice a Institutului "Nicolae Grigorescu".

În 1982 a fost îndepărtat de la ca­tedră pentru că participase la şe­din­ţe de meditaţie transcendentală (teh­nică de relaxare bazată pe concentrare şi repetarea unor sunete), iniţial aprobată de însăşi Elena Ceauşescu.

După ce şi-a făcut "mea culpa" într-un memoriu adresat lui Nicolae Ceauşescu, în 1983 a plecat cu o bursă de studii la Universitatea din Heidelberg. A revenit în ţară anul următor şi a fost angajat referent la biroul de documentare al Uniunii Artiştilor Plastici; documentarist apoi, la Institutul de Istoria Artei din Bucureşti. În 1989 - din motive nedesluşite până acum în documente de arhivă - a fost transferat ca muzeograf la Casa Memorială "George Enescu" de la Tescani (Bacău).

A colaborat la publicaţii precum Amfiteatru, Contemporanul, Ro­mâ­nia Literară, Luceafărul, Se­colul 20. A debutat în volum la 26 de ani, cu cartea "Călătorie în lumea formelor". Înainte de 1989 i-au mai apărut volu­mele "Guardi", "Ochiul şi lucrurile", "Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului".