Brânză şi sentimente

Evenimentele precipitate în via­ţa mea, schimbări de domiciliu, de locuri de muncă sau de ocupaţie, m-au împiedicat vreme de vreo 7-8 ani să întreţin obişnuitele relaţii cu prietenii din copilărie şi tinereţe.

După toţi aceşti ani, în 1989 am ajuns pentru o perioadă determinată de timp în Bucureşti. Îndatoririle de acum îmi permiteau să-mi fac ceva timp şi pentru ale mele şi am considerat de datoria mea să fac ceva vizite măcar celor care erau stabiliţi aici.

Înaintea fiecărei vizite colindam o bună parte din oraş în căutarea a ceva cu care să mă duc în mână în chip de atenţie. Mă descurcam şi eu cum puteam având în vedere că nu cunoşteam pe nimeni în comerţul din Capitală.

După colindatul obişnuit, într-o zi, puţin după prânz sun la poarta unui prieten cu care petrecusem ani la rând, vară de vară, noapte după noapte discutând câte în lună şi în stele şi făcând planuri din cuţite şi pahare.

Prietenul meu nu era acasă, avea orar după-amiază la o şcoală din Bucureşti şi urma să vină la o oră aproximativă, spre seară.

Doamna mă primeşte bucuroasă: "Vai, ce o să se bucure când o să te vadă!" şi, după ce ne măsurăm re­ciproc, ea "Vai, ce te-ai îngrăşat!", eu "Vai, nu te-ai schimbat de loc!", aduce pe masă o sticlă de coniac bun şi ne apucăm să aducem evenimentele la zi. Terminăm, o luăm de la capăt cu amănunte, ne mai uităm la ceas, facem o antologie a savuroa­selor bancuri cu Bulă şi Ceauşescu, iar ne mai uităm la ceas... Aproximativa oră a sosirii prietenului meu se apropie şi emoţiile mele dau pe afară. Se aude poarta.

Doamna îi iese în întâmpinare: "Vai, dragă, să vezi cine a venit pe la noi!!!". El se uită la mine, mă vede, nu mă vede, nu ştiu, dar cu ochii dilataţi cât ramele ochelarilor se adresează în culmea fericirii soţiei: "Dragă, uite ce am cum­părat!!!" şi scoate din servietă o bucată de brânză cam de 300 de grame. Soţia se bucură câteva clipe alături de el, apoi abate discuţia înspre mine. El: "A, şi ce mai faci, ai venit pe la noi cu ce ocazie?..." şi alte vreo trei între­bări puse la grămadă, fără să aştepte răspunsul la vreuna dintre ele, şi revine imediat la motivul fericirii lui. Se uită la felia aia de brânză ca la comoara din peştera lui Ali Baba. Încerc să povestesc şi eu ceva, dar nu mă ascultă, iar de privit priveşte când la soţie, când la felia de brânză. "Măi, ştii cum am luat-o? Intru în Alimentara din colţ şi întreb: «Aveţi brânză?». Zice: «Da, aia de colo!». Zic: «Daţi-mi-o pe toată»."

Mă mai întreabă şi pe mine ce mai fac, dar nu mă ascultă. Se întoarce spre soţie şi reface scena mai eroic: "Măi, fii atentă, intru hotărât şi zic apăsat, aveţi brânză? Âla n-a mai avut încotro şi s-a dat de gol. Da, aia de colo! Să nu umbli cu şmecherii, eu o vreau pe toată!".

Se mai uită la mine din când în când şi iar la brânză, şi iar la soţie, şi iar reia această scenă eroică, de fie­care dată cu mai multe amă­nunte, dar şi cu mai multe merite pentru el. "Pac, intru şi zic..."

În timp ce povestea feliei de brân­ză capătă dimensiuni de epopee, eu încep să îndesesc paharele. Când coniacul a mai rămas de un deget pe fundul sticlei, l-am întrerupt pe eroul familiei, m-am scuzat pentru deranj şi am anunţat sfârşitul vizitei.

Am plecat năucit, neputând înţe­lege cum o nenorocită de bucată de brânză poate anula pur şi simplu o prietenie, ce pustiu poate să aducă în sufletul oamenilor lipsa de pe piaţă a mărfurilor esenţiale.

Am condamnat şi înjurat, în gând bineînţeles, regimul politic aflat la putere atunci, pe Ceauşescu şi tot ce însemna el etc.

Aşa gândeam atunci. După 1990 aveam să descopăr că, pentru prie­tenul meu, "felia lui de brânză" a fost mereu mai presus decât orice prietenie sau sentiment. Dar asta este o altă poveste.  
George Anton, Berca