x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Special Bucureşti, München, Los Angeles

Bucureşti, München, Los Angeles

12 Iun 2009   •   00:00

După aproape 20 de ani de carieră, în presa audiovizuală din Ro­mânia lui Ceauşescu, Valentin Verzeanu "a ales libertatea", după cum suna o expresie la modă imediat după Revoluţie. În 1985 a cerut azil politic în Germania Federală şi, un an mai târziu, în Statele Unite ale Americii.



Anul tuturor răs­tur­nărilor, 1989, l-a găsit în California, la Los Angeles, angajat al unei mari companii. Nu şi-a uitat niciodată meseria iniţială, continuând să colaboreze la postul de radio Vocea Americii, precum şi la publicaţiile româneşti din diaspora - Săp­tă­mâna müncheneză, Curentul, Universul, Lumea liberă românească, Meridianul românesc. Valentin Verzeanu este un bun cunoscător al culiselor presei, atât cea oficială, a regimului comunist de la Bucureşti, cât şi ale publicaţiilor exilului.

Cu detaşarea pe care ţi-o dă trecerea timpului şi cu mult haz, bogata experienţă jurnalistică a fost aşternută pe hârtie. A rezultat astfel un amplu volum memorialistic. Cum se realizau emisiunile la radio şi la televiziune, ce presupunea "munca de teren", care era atmosfera din redacţia economică a Televiziunii Române, "schimburile de experienţă" în "ţările frăţeşti", relaţiile cu colegii, cu partidul, cu "T­o­va­răşul", experienţa de peste ocean, di­fe­renţele dintre presa de la Bucureşti şi cea din lumea liberă - toate acestea şi multe altele se regăsec în volumul de memorii scris de domnul Valentin Verzeanu. Prin amabilitatea domniei sale, începem publicarea unor fragmente din amintitul volum.

La plecarea din România, Va­lentin Verzeanu a nădăjduit că va putea practica gazetăria şi în Occident. Numai că socoteala de acasă nu prea s-a potrivit cu cea de la München şi de la Los Angeles. Pre­zentăm în continuare încer­cările domniei sale de a continua ga­zetăria în Occident, aşa cum au fost ele rememorate de protagonist.
Taman atunci când m-am pripăşit şi eu în Bavaria, un grup de entuziaşti azilanţi, ajunşi mai de mult pe acele meleaguri, au hotărât să scoată un hebdomadar: "Săptămâna müncheneză". Lansarea lui oficială urma să aibă loc la 24 ianuarie, dată la care, în mod tradiţional, şi comunitatea românească din München sărbătorea Ziua Unirii.

Mi-am oferit imediat serviciile care au fost acceptate de domnul Ion Dumitru, drept care am început să colaborez încă de la primele ediţii. Domnul Dumitru lucra la Europa Liberă, la secţia care asculta emisiunile informative ale radioului Bucureşti şi făcea sinteze ale lor, folosite drept material documentar de rea­lizatorii de emisiuni.

Săptămânalul cu pri­cina era mai mult un buletin de format mic şi cu puţine pagini, tipărit artizanal în editura domnului Dumitru. Aici văzuseră lumina tiparului câteva zeci de cărţi destinate diasporei mioritice. Care diasporă, anticomunistă mai mult în vorbe, nu s-a dovedit deloc receptivă. Ca urmare, datoriile acumulate de editură până în decembrie 1985 ajunseseră la 300.000 de mărci vest-germane. Datorii care au continuat să crească.

O contribuţie importantă la sporirea debitului a avut-o şi noua revistă, un eşec financiar chiar din capul locului, după cum aveam să constant, personal, chiar în ziua lansării. În sala spaţioasă unde urma să se desfăşoare ma­nifestarea prilejuită de Ziua Unirii se aduna­seră circa 200 de persoane. Deci, teoretic, un loc cât se poate de potrivit pentru punerea în circulaţie a publicaţiei. Domnilor Dumitru şi Bărbulescu, iniţiatorii Săptămânii münc­he­neze, le venea cam peste mână să umble de la masă la masă, pentru distribuirea ei. Cum eu nu aveam asemenea reţineri, mi-am asumat respectiva sarcină.

Fiecare exemplar avea preţul de o marcă. Se convenise însă ca primul număr să fie oferit gratuit, dar numai după ce cumpărarea nu i-ar fi ispitit din cale afară pe comeseni. Ei bine, la fiecare masă la care m-am dus - şi nu am scăpat nici una - reacţia a fost aceeaşi când a venit vorba despre bani. Ba că nu au mărunt, ba că nu au timp să citească, şi câte şi mai câte asemenea motive, numai ca să nu scoată firfirica din buzunar.

Când însă am oferit revista gratis, ca prin farmec reticenţele nu numai că au dispărut, ba fiecare mai voia un exemplar, două în plus, amintindu-şi brusc de vreo rudă sau vreun prieten care nu veniseră la serbare. În final, totuşi, m-am ales cu o marcuţă. Doar unul plăti ziarul românesc. şi ăla era neamţ! Care, culmea, în afara de un "mulţumesc" rostit cu un superb accent bavarez nu părea să ştie vreo boabă românească. Pe când era sugar, părinţii lui, saşi din România, fuseseră vânduţi de Ceauşescu & banda.
El împreună cu vreo zece flăcăi şi fecioare din aceeaşi etnie nu-şi uitaseră rădăcinile. Alcătuiseră un mic ansamblu de dansuri populare săseşti şi româneşti pe care le prezentau cu mare plăcere la întruniri de genul celei din seara cu pricina. Cumpărase revista pentru părinţii lui, care locuiau în alt oraş. Ediţiile următoare au avut aceeaşi soartă. Mult mai mult succes avea Sportul, care sosea zilnic din România şi se găsea la chioşcul de ziare din gara müncheneză. (...)

De fapt, debutul meu în presa liberă a avut loc la Europa Liberă. A fost însă doar o simplă declaraţie pe care am făcut-o împreună cu soţia chiar înainte de a ne stabili la München. Toate încercările mele de a lucra pentru acest post de radio au eşuat. (...)

Revin acum la tentativele mele de a-mi găsi un loc de muncă în publicistică pe când eram în Bavaria. Sponsorul meu din USA mi-a trimis un anunţ publicat în revista românească Micromagazin din New York, conform căruia postul de radio Vocea Americii voia să angajeze gazetari. M-am înscris imediat la concurs, sau ce-o fi fost el, şi după vreo lună m-am prezentat la testul respectiv, fiind încă în München.

Mărturi­sesc că am fost complet derutat de ceea ce se cerea. Era vorba doar despre traducerea şi adaptarea unor texte din presa americană.  Aveam la dispoziţie o oră. Era prevăzut un plus de punctaj pentru cei care dactilografiau traducerile. Eu am fost în măsură să le dactilografiez, graţie maşinii de scris pe care domnul Nicolae Constantin Munteanu avu­sese amabilitatea să mi-o dăruiască.
"Prima mea maşină de scris cumpărată cu banii câştigaţi ca redactor al Europei Libere", au fost cuvintele care au însoţit cadoul. Nu am pierdut vremea şi în câteva luni am început să mă descurc binişor cu dactilografierea. Deruta se referea la faptul că o dactilografă vorbitoare de engleză s-ar fi situat în fruntea oricărui concurs de ocupare a unui post de redactor la Vocea Americii. Nu era nimic în testul cu pricina referitor la testarea abi­li­tă­ţilor de ziarist ale candidatului. Din cauza aceasta am aşteptat cu un optimism bine tem­perat rezultatul testului. Rezultat care mi-a fost comunicat după câteva luni după so­s­irea mea la Los Angeles. Uraaaa! Reu­şi­sem. Mă şi vedeam în drum spre Washington.

M-am dezumflat imediat după ce am su­nat la Vocea Americii. Nu era vorba despre o an­gajare imediată, ci de faptul că Vocea Americii obişnuia să organizeze asemenea testări periodic, de regulă din doi în doi ani, ca să aibă gata pregătită baza de selecţie în cazul când va apărea vreun post disponibil. Post care, în acel moment, nu exista. Mai mult, mi s-a spus că dacă în doi ani nu va fi nici un post disponibil, testul îşi pierde va­labilitatea şi trebuie să fie repetat. Dezamă­gire totală. (...)

Într-adevăr, după doi ani am fost invitat să repet testul. M-am dus. De această dată, din pură curiozitate. Pe de o parte, voiam să aflu în ce măsură engleza mea se îm­bu­nătăţise, iar pe de alta, dacă testul urmărea să afle şi ceea ce mi se părea esenţial: cali­tă­ţile ga­ze­tăreşti ale solicitantului. Răspunsul la tentativa mea a fost şi da şi nu. Nu, pentru că, exact ca şi în urmă cu doi ani, tot o dactilografă vorbitoare de engleză s-ar fi clasat pe primul loc. Da, deoarece scorul meu de data aceasta a fost substanţial mai mare.

Un atu în plus, era că devenisem  corespondent al Vocii Ame­ri­cii, având şi o legitimaţie de colaborator permanent, al cărei facsimil este redat în acest volum. Dar postul de redactor nu exista nici de această dată. Dar, chiar dacă ar fi fost vor­­ba despre o angajare imediată, ar fi trebuit să ne gândim foarte bine dacă mutarea la Washin­gton ar fi fost chiar cea mai bună idee în situaţia noastră din acel moment. Spun aceasta deoarece, între timp, eu ajunsesem ma­nager la compania unde fusesem angajat la cinci zile după sosirea la Los Angeles.

Soţia mea fusese şi ea angajată la aceeaşi com­­panie unde s-a reca­li­f­icat pe post de contabilă, ajungând în scurtă vreme manager. Băiatul nostru fu­sese deja admis la prestigioasa facultate de matematică de la University of Southern California. Mai mult, ne şi cum­părasem o casă cochetă, un fel de vi­li­şoa­­ră situată într-un parc, având deci o situa­ţie stabilă căreia nu-ţi dădea mâna să-i dai cu piciorul, mai ales când erai foarte aproape de vârsta de 50 de ani. Iar minunata climă califor­niană era un factor greu de ignorat, mai ales la vârsta când reumatismele încep să-şi cam facă de cap. Cu toate acestea, parcă, parcă...

În cele din urmă dilema era doar teoretică pentru că nu exista nici o posibilitate de angajare imediată. Şi nici nu a mai apărut, pentru că Vocea Americii şi-a restrâns tot mai mult activitatea. Aşadar, noua mea tentativă era de un interes academic, să-i zicem, fără vreo finalitate practică. (...)
Valentin Verzeanu

×
Subiecte în articol: special los angeles vocea americii