Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Singura notaţie din agenda Elenei Ceauşescu pe anul 1989, cu referire directă la amestecul Tovarăşului ori al ei în creaţia artistică, e consemnată la 31 mai. Şeful de cabinet Ion Neacşu a notat-o astfel: "Şedinţă de lucru la săliţă cu tov. N.C. cu realizatorii filmului «Mircea cel Mare»". Şedinţa e înregistrată între orele 9:45 şi 9:50. A durat fix cinci minute!
FILMUL ISTORIC ŞI "LUMINA ORIENTĂRILOR"
Se subînţelege că nu vom găsi vreodată proces-verbal ori stenogramă la asemenea şedinţă. Deducem - din durata ei - că nu fuseseră acolo discuţii şi rapoarte. În cinci minute s-au comunicat nişte concluzii. Ori poate, un verdict.
Ca să ajungă aici, proiectul şi vizionările lui "Mircea cel Mare" parcurseseră traseul instituţional prestabilit filmului istoric. Căci mesajul şi conţinuturile acestor producţii de anvergură nu puteau fi altfel decât consonante ideologiei momentului. Iar în programele CC al PCR - secţia propagandă erau subsumate scopului educaţie patriotică, în lumina orientărilor şi indicaţiilor lui Ceauşescu.
Apelul la o mitologie istorică naţională (parţial creaţie de partid) a fost o constantă a politicii vremii. O intenţie clară asupra trecerii istoriei României în patrimoniul partidului, declarase Ceauşescu încă din 1969.
"Noi, comuniştii, suntem continuatori a tot ce are mai bun poporul român, îşi oficializase el proprietatea. Partidul Comunist Român nu a apărut întâmplător în România. El este rezultatul unui întreg proces istoric de dezvoltare economico-socială care a dus la maturizarea clasei muncitoare, a luptei revoluţionare şi la formarea Partidului Comunist Român. Oare cum ar fi posibil ca un partid care îşi propune să conducă poporul pe calea făuririi unei orânduiri mai drepte, a orânduirii socialiste, să nu-şi cunoască trecutul de luptă?... Oare cum s-ar simţi un popor care nu şi-ar cunoaşte trecutul, nu şi-ar cunoaşte istoria, nu ar preţui şi cinsti acea istorie? Nu ar fi ca un copil care nu şi-ar cunoaşte părinţii şi se simte străin în lume? Fără îndoială că aşa ar fi, tovarăşi."
În limpezirea interpretărilor asupra şedinţei de la 31 mai 1989, să reamintim că prin Constituţie, statul român era condus de Partidul Comunist. Poporul (cu "năzuinţele" sale) era reprezentat de partid. Iar partidul era Ceauşescu.
EROII N-AU BĂTRÂNEŢE
La data morţii sale, Mircea cel Bătrân avusese 63 de ani. Puţin probabil că Nicolae Ceauşescu stăpânea date istorice amănunţite. Dar în 1989 el împlinise deja 71 şi detesta ideea bătrâneţii. Ştiau toţi că nu purta măcar ochelari de vedere, citindu-şi expunerile de pe foi dactilografiate cu maşini speciale. Ca şi consilierii lui de imagine, au plusat şi cei de istorie: l-au înălţat şi pe domnul muntean ("agreat" de partid) la superlativul "cel Mare". Dacă-ntr-o casă din Scorniceşti, crescuseră doi fraţi botezaţi cu acelaşi nume, de ce un popor n-ar avea doi eroi cu acelaşi renume?!
Când, într-o primă expunere cu referinţe istorice, Ceauşescu-l numise pe Mircea "cel Mare", de peste tot s-a tăiat, imediat, "cel Bătrân". Lucrările de specialitate şi manualele de istorie au preluat apoi noutatea în cadrele contextuale oficiale: corifeu al "neatârnării", iubitor de dreptate socială, mare viteaz şi strateg, părinte şi fiu iubitor ş.a.m.d. Cât să poţi pune semnul egal între toţi eroii naţionali şi meritele atribuite lui Ceauşescu.
Pe un scenariu astfel scris, actul de creaţie culturală apărea (şi se voia) redus la "sugestiva ilustrare".
Acestea sunt circumstanţele şedinţei de la 31 mai 1989, unde Nicolae Ceauşescu - şi soţia cooptată la actul puterii în ultimii ani -, au decis asupra filmului "Mircea cel Mare". Film regizat de Sergiu Nicolaescu după scenariul lui Titus Popovici. În rol principal, tot Sergiu Nicolaescu. Din distribuţie: Şerban Ionescu, Adrian Pintea, Ion Besoiu, Ioana Pavelescu, Manuela Hărăbor, Colea Răutu, Vladimir Găitan.
În agenda Cabinetului 2, nici unul dintre realizatorii filmului nu sunt menţionaţi. Ci doar participarea lui Nicolae Ceauşescu.
PRECURSORI SOVIETICI
Nu Ceauşescu descoperise potenţele propagandistice mari (dacă nu maxime) ale filmului istoric într-o ţară cu partid unic. O sumară incursiune în originile culturii socialiste, cu ajutorul lucrării lui Richard Pipes "Scurtă istorie a revoluţiei ruse" (1994), dezvăluie experimentele făcute în acest sens încă din zorii regimului.
Aplicaţie a teoriilor marxiste, pentru bolşevici cultura era "suprastructura" condiţionată economic ce exprimă interesele şi valorile claselor dominante. Într-o primă etapă, s-a impus aruncarea culturii "burgheze" în "groapa de gunoi a istoriei", vestindu-se "cultura proletară" cultura "omului nou". Şi-au dat seama însă curând că mijloacele artistice clasice aveau vagi efecte în imensitatea unui popor majoritar analfabet. Astfel că au trecut la forme mai eficiente. Într-o primă etapă, teatrul. Apoi cinematografia. Şi în cele din urmă, televiziunea.
Primele spectacole de masă au fost la dramele cu subiect revoluţionar şi teatrul agitatoric. Actorii şi spectatorii interacţionau în acţiune şi replici. O relatare din 1924 asupra reprezentaţiei teatrale "Mă auzi, Moscovă?" (regizor S. Eisenstein, dramaturg S. Treatiakov) ne introduce în atmosfera entuziasmului artistico-revoluţionar. "Actele al doilea şi al treilea creau în public tensiunea necesară, conducând la explozia din actul al patrulea, în care muncitorii (germani) devastau tribuna fasciştilor, scria cronicarul.
Spectatorii se ridicaseră în picioare. Se auzeau strigăte de "Acolo, acolo! Uite, contele fuge! Puneţi mâna pe el!". Un student de la o universitate muncitorească, un adevărat uriaş, arăta spre cocotă, strigând: "Ce vă tot codiţi? Înşfăcaţi-o!". Şi însoţindu-şi îndemnurile cu o înjurătură suculentă. (...) Cu fiecare fascist ucis, aplauzele şi strigătele se înteţeau. Au existat relatări că un militar de pe unul din ultimele rânduri şi-a scos revolverul şi l-a îndreptat spre cocotă, dar vecinii au reuşit să-l liniştească. Entuziasmul îi cuprinsese chiar şi pe actori. Personaje din mulţimea aflată în faţa tribunei, simpli figuranţi, nemaiputându-se stăpâni, s-au alăturat muncitorilor care îi atacau pe fascişti, trebuind să fie traşi de picioare spre a fi opriţi."
IATĂ CĂ PUBLICUL TRĂIA ARTA!
Gustate erau în tânăra Rusie sovietică şi reconstituirile de evenimente istorice cu mulţimi mari de participanţi. "Cucerirea Palatului de Iarnă", montată în cinstea aniversării a trei ani de la Octombrie Roşu, fusese de incontestabil efect. 6.000 de figuranţi interpretaseră atunci imaginare secvenţe şi scene eroice precum asaltul gărzilor proletare asupra Palatului de Iarnă din Petrograd. Pe tot parcursul regimului comunist, fotografiile făcute cu prilejul acelui spectacol au fost prezentate ca instantanee "istorice" ale ficţiunii create de istoriografia sovietică. Pe baza acestor "documente de arhivă", Eisenstein a turnat apoi alt mare "film istoric".
Asemenea megaspectacole interactive, cu reprezentaţie unică, impuneau însă enorme cheltuieli. Din raţiuni pecuniare, culturnicii s-au focalizat pe cinematografie. Pentru efectele emoţionale scontate, regizorii sovietici s-au inspirat şi din stilul americanului D.W. Griffith. Iar practica supervizării şi comenzii politice a fost iniţiată de Stalin cu filmul "Ivan cel Groaznic", comandat lui Eisenstein.
Când Ceauşescu ajunsese la putere, România avea şi "industrie" cinematografică, şi televiziune. Oricât de paradoxal ar părea, în practicile de apogeu ale comunismului naţional nu Asia roşie îl inspirase, cât primul val bolşevic. Erau acolo resurse şi pentru grandoarea spectacolelor în aer liber din "Cântarea României" şi pentru substitutul trecutului cu poziţia de partid din filmele istorice.
Iar publicul trăieşte încă arta! Dacă vorbeşti altfel decât în filmele avizate de Ceauşescu despre Decebal ori Ştefan cel Mare, rişti acuzaţia de nepatriot.
Dumitru Popescu şi Sergiu Nicolaescu: povestiri despre istorie
Ar fi multe de spus despre avantajele şi dezavantajele scrierilor memorialistice pentru istoriografia secolului al XX-lea. Deosebit ai putea zăbovi asupra particularităţilor genului. Am aminti aici doar observaţia că reactualizarea memoriei afective suferă des distorsiuni de semnificaţie. Rejectate sunt mai cu seamă amănuntele ce-ar păta imaginea de sine ideală a naratorului. Şi amplificate, în schimb, detaliile care-o susţin.
Despre acelaşi subiect - filmul istoric din etapa comunismului naţional românesc - au scris în calitate de memorialişti Dumitru Popescu (scriitor şi fost demnitar comunist) şi Sergiu Nicolaescu (regizor şi demnitar post-comunist).
Reproducem în cele ce urmează fragmente din amintirile lor. Printre altele, ambii memorialişti se referă la filmul "Mircea cel Mare", temă a unei şedinţe de lucru ţinută de Ceauşescu în 31 mai 1989.
● Titus Popovici: Resuscitări eşuate în embrion
● Sergiu Nicolaescu: Câte ceva despre "Complexul Ceauşescu"
Citește pe Antena3.ro
