Nici o noimă nu mai avea cenzura din România în 1989. Ce era refuzat aici putea să apară dincolo, criterii clare nu existau, cenzorii de la un judeţ puteau avea şi chiar aveau alte norme decât cei din judeţele învecinate sau de la "centru", gazetele în subordonarea UTC-ului erau mai permisive decât celelalte etc. De fapt, acest "sistem", ce trebuia să se bizuie pe un fel de capilaritate cenzorială, dura de 12 ani.
Ce va fi avut Nicolae Ceauşescu în cap atunci când în 1977 a anunţat desfiinţarea Cenzurii ca instituţie nu se poate şti. Invocată deseori, explicaţia că a vrut şi de această dată să păcălească pe toată lumea este comodă, nu însă şi plauzibilă. Teoria păcălelii, folosită pe scară largă de diverşi fabricanţi de texte mai mult sau mai puţin savante despre regimul celui de al doilea şi ultimul şef comunist al României, nu este decât o variantă locală a teoriei conspiraţiei. O variantă moftologică, dacă ne gândim că moftologia este unul dintre cele mai caracteristice produse intelectuale ale locului. Mai mult chiar decât teoria conspiraţiei, teoria păcălelii absolvă integral de responsabilitate şi conferă totodată un nimb de victimă angelică. De-o parte, Păcălitorul (şi, eventual, acoliţii lui), de cealaltă, păcăliţii. Inocenţii, blajinii, bunii sălbatici înşelaţi de Marele Şarlatan.
Nu se ştie nici dacă Nicolae Ceauşescu premeditase acest anunţ, făcut la Conferinţa Uniunii Scriitorilor din iunie 1977, ori dacă avusese, cum i se mai întâmplase, o inspiraţie de moment. Cum a fost nevoie de câteva luni bune pentru metamorfozarea anunţului politic în măsură administrativă, probabil că a doua ipoteză este mai verosimilă. Există şi un argument de context. Atunci, la începutul verii anului 1977, în România se căuta o soluţie pentru "cazul Goma". Arestat la începutul lui aprilie, Paul Goma fusese eliberat după o lună sub presiunea protestelor internaţionale. Este însă de presupus că autorităţile erau foarte încurcate. Ce era de făcut în continuare?!
Să-l expulzeze, cum făcuseră cu doar trei ani înainte sovieticii cu Soljeniţîn, să-l lase în libertate, însă hărţuindu-l continuu, cum încercau cehoslovacii să-i "normalizeze" pe cei din Charta 77, să-l acuze de te miri ce, trădare, spionaj, să-l judece şi să-l condamne la închisoare? Pentru Ceauşescu şi regimul lui nici una dintre aceste "rezolvări" nu putea fi convenabilă. "Cazul Goma" fusese cea dintâi foarte puternică lovitură dată imaginii internaţionale a României sub Ceauşescu.
Pentru prima dată regimul de la Bucureşti fusese pus masiv în media occidentală sub semnul unei brutale derive dictatoriale. Un şoc, desigur, pentru Ceauşescu şi ai săi, mai obişnuiţi să fie răsfăţaţi de presa din Vest, decât să fie puşi în acelaşi rând cu ţările frăţeşti.
Existaseră, desigur, şi până atunci semne şi semnale neliniştitoare pentru autorităţi, majoritatea, dacă nu toate, provocate de atitudini şi decizii ce păreau să contrazică flagrant orientarea liberalizantă de după 1964-1965. Aşa se întâmplase cu "minirevoluţia culturală" din 1971; aşa se întâmplase în 1974 cu spectaculoasa ascensiune politică a Elenei Ceauşescu, aşa se mai întâmpla când câte un reporter în criză de subiecte exotice ironiza mereu mai multilateraldezvoltatul cult al personalităţii celui care se proclamase preşedinte al Republicii, era pentru întâia oară în istoria ţării că se înfiinţase această funcţie. Cu excepţia "minirevoluţiei culturale" însă, când un membru - supleant - al Comitetului Central, un scriitor foarte cunoscut, Nicolae Breban, dăduse un interviu ziarului francez Le Monde în care criticase dur şi deschis noua tendinţă de la Bucureşti; atacurile veneau însă din exterior şi puteau fi considerate marginale. Disidenţa lui Breban fusese treptat şi abil muşamalizată. Nu-l urmase nici un alt scriitor sau intelectual, i se crease chiar, printre colegi, o imagine de tip oarecum suspect, căci nu i se întâmplase nimic spectaculos la revenirea în ţară, iar în 1973 i-a şi fost publicată o carte, romanul "Îngerul de ghips". Fusese doar exclus discret nu numai din CC, dar şi din partid şi fusese scos, tot fără tam-tam, de la conducerea României literare, al cărei redactor-şef a fost din iunie 1970 până în august 1971, cea mai bună epocă a revistei din perioada comunistă.
Pe când acum, cu "mişcarea Goma", existau opozanţi în interior, cel mai cunoscut, care dăduse şi numele grupării, era un scriitor, mai erau şi câţiva literaţi care aderaseră (I. Negoiţescu, I. Vianu), poate că şi alţii se mai pregăteau, iar totul era foarte vizibil şi mediatizat în exterior, unde protestele fuseseră deopotrivă ample şi unanime.
Să fi vrut Ceauşescu să facă din anunţul despre viitoarea desfiinţare a Cenzurii un semn discret, dar expresiv de relaxare, după tot ce se petrecuse până atunci în "cazul Goma"? Nu e imposibil. "Cazul" avea de altfel să fie rezolvat în stil românesc. În aceeaşi vară, scriitorul disident şi familia lui aveau să plece din România cu un paşaport turistic, dar fără întoarcere. Cei mai mulţi dintre cei care-i semnaseră apelul vor primi şi ei paşapoarte, pentru a putea părăsi definitiv România comunistă. Al cărei regim inventase, iată, expulzarea mascată, pe tăcute, fără acte oficiale. Cu totul altfel decât în Uniunea Sovietică, unde agenţia oficială Tass anunţase că Soljeniţîn fusese privat de cetăţenia sovietică şi expulzat din URSS, iar Literaturnaia gazeta publicase scrisori de la foştii lui colegi prin care aceştia îl acuzau pe autorul "Arhipelagului Gulag" că târăşte în noroi patria sovietică...
Nimic similar în România. Numele lui Paul Goma nu exista în circuitul public sub nici o formă, românii ştiau de el şi îl puteau auzi din când în când doar de la Europa Liberă.
Modelul era însă tot cel sovietic, doar că fusese îmbunătăţit în sensul specificului naţional românesc şi al progresivei demenţe ceauşiste. Istoricii de profesie vor reuşi, poate, cândva să situeze în timp momentul când aparatcikul obscur şi complexat din vremea lui Gheorghiu Dej a început să se metamorfozeze într-un iluminat politic mesianic. Una dintre constantele acestei evoluţii, în virtutea căreia în decembrie 1989, în curtea sordidă a unei cazărmi din Târgovişte, Ceauşescu va cânta "Internaţionala" sub gloanţele plutonului de execuţie, este în mod cert dată de contradicţia dintre dorinţa lui de a se îndepărta cât mai mult de modelul comunist sovietic şi neputinţa de a-l abandona, între altele fiindcă ar fi însemnat, şi probabil resimţea asta în mod instinctiv, să înceapă cu sine. Oricum, în tot ce face, Ceauşescu are în cap, conştient sau nu, modelul de la Moscova, nu poate evada din el. Aşa a făcut de fapt şi în 1971, când peste tot în lagărul socialist, de la Moscova la Budapesta şi de la Varşovia la Praga, s-a produs o severă strângere de şurub ideologic. Numai că la Bucureşti megalomania l-a împins pe Ceauşescu să facă exact acelaşi lucru, dar proiectându-se paranoic într-un fel de nou Lenin. Aşa a ajuns să redacteze el însuşi nişte primitive "măsuri" de propagandist raional, pe care să le prezinte ca "teze", "tezele din iunie" (ale lui Lenin fuseseră "din aprilie"!). Legenda că ar fi avut ca model China maoistă şi Coreea de Nord a fost lansată ori din prostie, ori diversionist, pentru discreditare. De fapt, dincolo de învelişul lor semidoct, "tezele" ceauşiste urmau foarte ortodox măsurile luate în URSS după ce lui Soljeniţîn i se atribuise, în octombrie 1970, Premiul Nobel pentru literatură. Chiar şi mersul scriitorilor în fabrici şi uzine, în colhozuri şi sovhozuri, participarea literaturii la îndeplinirea planurilor cincinale etc., puncte forte pentru orientarea literaturii sovietice în perioada brejnevistă, îşi aveau dublul în "tezele" iluminatului de la Bucureşti.
În seama aceleiaşi porniri mesianice, crescute pe bazele unei culturi rudimentare trebuie probabil pusă şi ideea desfiinţării Cenzurii ca instituţie şi transformarea ei într-un sistem bazat pe "capilaritate", prin implicarea generală (autori, editori, critici, cititori) în "producerea" operei de artă. Cenzorii deveneau "îndrumători", coautori, observaţiile şi recomandările lor vizau perfecţionarea, dacă nu chiar perfecţiunea creaţiilor spirituale şi artistice de toate felurile; ce putea fi rău în asta?!
O viziune utopică, deopotrivă grotescă şi infantilă, de a cărei valabilitate şi eficienţă Ceauşescu era probabil foarte convins. Dovadă că 12 ani de la anunţul despre desfiinţarea Cenzurii ca instituţie, în iunie 1989, la o şedinţă internă de lucru despre Tezele (iarăşi "tezele"!) pentru Congresul al XIV-lea al PCR, el observa că la capitolul III, pag. 10, "trebuie scos" un cuvânt, cuvântul "deznodământ". Era un capitol istoric, se subînţelege din stenograma publicată de Jurnalul Naţional la 9 iunie anul acesta, un capitol despre formarea poporului român. Şi Ceauşescu explică binevoitor de ce nu-i place cuvântul "deznodământ" şi de ce trebuie el scos: "Când spui deznodământ se înţelege ceva tragic". Vor fi fost, poate, acolo vreo doi-trei membri ai CPEx care să ştie că "deznodământ" înseamnă pur şi simplu sfârşit, încheiere, soluţie, rezolvare, dezlegare etc. şi că putea fi şi bun, vesel, fericit etc., nu neapărat "tragic", dar puteau ei să-l corecteze pe genialul Cârmaci?! Nu puteau. Iar deznodământul - istoria are sarcasmele ei - avea să le fie într-adevăr tragic.
Rămasă la nivelul de utopie propagandistică, nici cenzura capilară nu a funcţionat vreodată cu adevărat, aşa cum îşi închipuise probabil Ceauşescu.
Citește pe Antena3.ro