Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
9 ianuarie 1989. În urmă cu 20 de ani, Banca Naţională a Republicii Socialiste România publica pentru prima dată în acel an "Lista cursurilor în lei ale valutelor ţărilor nesocialiste şi ale dinarului iugoslav". La cursul oficial, leul era de aproape patru ori mai puternic decât la cursul la care se făceau tranzacţiile comerciale.
Economia socialistă multilateral dezvoltată utiliza un curs multiplu ca referinţă pentru valute. "Determinarea cursului real în lei al valutelor străine era o operaţie dificilă, din cauza complexităţii ei. De altfel, problema a fost aceeaşi pentru toate monedele ţărilor socialiste. O asemenea determinare presupunea stabilirea exactă a raportului existent între puterea de cumpărare a leului şi aceea a monedelor străine cu care se făcea comparaţia", scrie profesorul Costin C. Chiriţescu în lucrarea "Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui".
Cum sistemul de preţuri al economiei socialiste avea o structură total diferită faţă de cel al economiilor de piaţă, Banca Naţională a Republicii Socialiste România calcula trei cursuri valutare folosite în diferite scopuri.
Cursul oficial arăta un leu puternic cu paritatea demnă de invidiat a unei monede convertibile. La "oficial", un dolar valora 4,04 lei o paritate stabilită artificial şi comunicată de Banca Naţională a RSR, care ar fi trebuit să demonstreze puterea economiei româneşti. Deţinerea de valută de populaţie era interzisă. Astfel, românii care munceau în străinătate şi aduceau valută în ţară erau nevoiţi să schimbe toţi banii la cursul oficial. Sumele obţinute erau la jumătatea celor pe care le-ar fi primit, de exemplu, la cursul necomercial.
Cu turiştii străini veniţi în România, statul român era mai generos. La cursul necomercial, un dolar valora 8,9 lei, numai buni de cheltuit la munte sau pe Litoralul Mării Negre. Acelaşi curs se plătea şi de românii care cumpărau valută atunci când urmau să facă o deplasare în interes de serviciu în străinătate. Cursul necomercial se folosea şi pentru acoperirea cheltuielilor de întreţinere a oficiilor diplomatice şi consulare din străinătate, a personalului acestora, a delegaţiilor oficiale, ajutoarelor, donaţiilor, subvenţiilor sau a despăgubirilor de asigurări de bunuri sau persoane. La acelaşi curs puteau achiziţiona valută şi românii care călătoreau prin intermediul Oficiului Naţional de Turism în afara ţării. Acest curs se stabilea prin aplicarea unor prime, stabilite tocmai pentru a se acoperi decalajul existent între cursul oficial şi puterea de cumpărare a monedelor în operaţiunile necomerciale. Prima de 100% se adăuga la cursul oficial stabilit pentru valută.
Cel de-al treilea curs, cel comercial, era cel la care se raportau rezultatele operaţiunilor de export-import. "Au fost puse în funcţiune noi pârghii financiar-valutare. Sistemul de decontare a valutei obţinute la export a asigurat stabilirea unui raport direct între preţul obţinut în valută şi decontarea lui în lei, astfel încât întreprinderile cu activitate de comerţ exterior să poată reflecta nemijlocit rezultatele obţinute dintr-o asemenea activitate", scrie Chiriţescu.
Plăţile comerciale se făceau prin intermediul disponibilităţilor bancare aflate în cont la corespondenţii străini care se alimentau din sumele vărsate de importatorii din străinătate, de beneficiarii serviciilor prestate sau din credite în valută. Între cele două valute naţionale se stabilea un curs convenţional, mai scrie Chiriţescu.
Din aceste cursuri multiple nu putea lipsi cel al pieţei negre. Pentru că deţinerea de dolari era prohibită, profesia de "valutist" devenise prosperă. Moneda americană se schimba la un curs care dădea peste cap orice date oficiale: 80 de lei/dolarul. Un curs care parcă prevestea inflaţia care avea să urmeaze o dată cu liberalizarea preţurilor.
