Elita aviaţiei militare: şcoliţi în URSS pentru MIG 29

1989, anul în care aviaţia militară românească a fost înzestrată cu cel mai performant avion de luptă pe care l-a avut vreodată: supersonicul MIG 29. Primul lot de aparate a sosit în ţară la 21 decembrie. Dar asta nu a fost tot. Cu mai multe luni înainte, un grup de piloţi superinstruiţi au fost trimişi la specializare în URSS, într-un centru de pregătire aflat undeva în Kazahstan, aproape de poalele Munţilor Tian Şan. Acolo, timp de trei luni, românii i-au impresionat pe sovietici prin înaltul profesionalism de care au dat dovadă.

Timp de câteva decenii, "coloana vertebrală" a aviaţiei militare româneşti a fost asigurată de celebrul supersonic MIG 21, apărut pe cerul nostru încă din 1962. Ceva mai târziu, pe la sfârşitul anilor '70, a sosit şi MIG-ul 23. Între timp, în URSS s-au mai fabricat şi au zburat tipurile MIG 25 şi MIG 27. În ceea ce ne priveşte, ultimul supersonic pe care l-am preluat de la sovietici a fost însă MIG 29.

Tratativele privitoare la achiziţionarea şi înzestrarea aviaţiei militare româneşi cu acest aparat superperformant s-au declanşat pe la mijlocul anului 1987, la peste doi ani de când Gorbaciov preluase cârma Uniunii Sovietice. Şi au fost finalizate în momentul în care avioanele au ajuns în ţară. Adică la 21 decembrie 1989, exact în vremea când "Măreţul Cârmaci", căzut în dizgraţia lumii întregi, îşi trăia ultimele zile de viaţă. A fost o perioadă relativ lungă de tatonări economice şi politice complexe, în cursul cărora generalul Victor Athanasie Stănculescu a jucat cu certitudine un rol deosebit de important. Acum, o bună parte dintre specialiştii noştri militari consideră că "decizia de a înzestra aviaţia noastră militară cu acest tip de aparat a fost foarte bună.

Din păcate, acest demers nu a fost bine valorificat de urmaşi". Atunci, după finalizarea tratativelor şi defi­nitivarea condiţiilor de livrare, s-a pus şi problema trimiterii în URSS a unor aviatori care să înveţe tehnica de pilotare a acestor aparate sofisticate. Condus de, pe atunci, colo­ne­lul Ştefan Voian, grupul era compus din locotenent coloneii Constantin Constantineanu şi Ioan Dudaş, maiorii Vasile Ganea, Ioan Tudor şi Panait Mareş, precum şi căpitanii Ion Necşoiu şi Adrian Edu. Lor li s-au adăugat 16 tehnicieni şi in­gineri specializaţi în subtilităţile aviaţiei mi­li­tare. Fiecare dintre cei opt piloţi aveau în spate o experienţă de zbor deosebit de vastă. Spre exem­plu, Constantineanu fusese comandant al re­­gimentului de reactoare de la Caracal. Iar Voian, şeful grupului, era deja un nume consacrat printre piloţii de supersonice din ţara noastră.
UN MILITAR DE EXCEPŢIE
Ştefan Voian a absolvit Şcoala de Aviaţie în anul 1967. Ulterior şi-a continuat studiile la Universitatea din Timişoara, unde a absolvit Facultatea de Aerospaţiale. De atunci a parcurs o carieră spectaculoasă, în cursul căreia viaţa lui a fost strâns legată de avioanele cu reacţie. Între 1975 şi 1980 a fost pilot de încercare pe IAR 91. Următorii cinci ani, până în 1985, a fost pilot instructor la Comandamentul Aviaţiei Militare. Păstrându-şi gradul din Armată, între 1985 şi aprilie 1989, a fost locţiitor pentru zbor al comandantului Aviaţiei Civile.

O carieră complexă, în cursul căreia a zburat cu MIG-urile 15, 21 şi 23. În total, acumulase peste 1.500 de ore de zbor, toate pe aparate cu reacţie. La un moment dat, a revenit în aviaţia mi­litară, de unde, în august 1989, a fost numit la comanda grupului trimis la specializare în URSS.

Pe lângă aceste "puncte fixe", biografia lui Voian cuprinde şi un episod aparte, puţin cunoscut în afara lumii aviatorilor. Prin 1976-'77, el a făcut parte din lotul din care a fost selecţionat primul şi, până acum, singurul cosmonaut român. Atunci, studiile de specialitate, alături de "blazonul" profesional, îi acordau şanse mari să devină unul dintre  "finalişti". N-a fost să fie aşa. Asta pentru că un episod din viaţa sa personală i-a întrerupt brusc zborul spre stele: a divorţat. Generalul Zărnescu, pe atunci comandant al Aviaţiei Militare, i-a explicat, fără menajamente: "N-am ce să-ţi fac. Ce vrei, să ajungem să scrie despre noi în ziare că am trimis în Cosmos un om divorţat, care nu respectă morala comunistă?". Voian regretă şi azi acel episod: "Zborul pe supersonic şi visul că odată şi odată voi ajunge în Cosmos m-au urmărit toată viaţa. Şi, sincer vorbind, cred că atunci aş fi avut şanse cel puţin egale cu ale lui Prunariu".


ALEGEREA ECHIPEI
Până în aprilie 1989, Voian fusese locţiitorul pentru zbor la Departamentul Aviaţiei Civile. Dar în luna aprilie Contrainformaţiile militare i-au retras avizul de zbor după un accident care avusese loc cu ceva timp în urmă. Este vorba despre un TU 154, de la Otopeni, care a căzut în decolare din cau­za unei erori de pilotaj, accident sol­dat cu cinci victime.

La un moment dat, şeful său, generalul Puiu, l-a avertizat că Securitatea vrea să-i facă dosar pentru acea nenorocire. Iar singura soluţie salvatoare a fost reintrarea lui în Aviaţia Militară. Motiv pentru care s-a şi întors la MIG-ul 21, unde a stat din aprilie şi până în august. Iar atunci când s-a luat decizia trimiterii unor pi­loţi români în URSS pentru instruire pe MIG 29,

Voian a fost numit comandant al deta­şamentului. Ulterior, el a şi fost consultat în pri­vinţa alegerii viitorilor membri ai grupului. El i-a propus, iar după alegerea lor nu s-a mai pus problema unui concurs propriu-zis. Asta pentru că toţi cei nominalizaţi, selec­ţionaţi din elita piloţilor de pe supersonice, aveau un trecut profesio­nal ex­cep­ţional. Fără să fie eliminatorie, una dintre condiţiile alegerii lor a fost cu­noaşterea limbii ruse. Dar asta nu a fost o problemă, pentru că, de-a lungul vremii, fiecare dintre ei fusese deja, de mai multe ori, în URSS, la diferite aplicaţii militare.
ÎN KAZAHSTAN
Membrii grupului au ajuns la centrul de instrucţie sovietic la bordul unui avion tip AN 26. Drum lung, în cursul căruia au făcut trei escale. Baza de antrenament pentru MIG 29 se afla în Kazahstan, aproape de un deşert de la poalele Munţilor Tian Şan. Ajunşi la destinaţie, au avut parte de o primire deosebit de cordială. Asta, în ciuda faptului că România era singurul stat socialist care respingea pe faţă perestroika lui Gorbaciov. În cadrul rigurosului program de pregătire, legăturile cu sovieticii au fost strict profesionale.

În schimb, în timpul liber, relaţiile interumane au fost deosebit de calde, mai ales pentru că ai noştri s-au făcut plăcuţi gazdelor chiar din primele momente. Pentru început, ei au fost supuşi unei serii de vizite medicale extrem de complexe, aproape similare celor pentru cosmonauţi. În rest, viaţa de zi cu zi din centrul de instrucţie se derula conform cu re­gulile aspre ale vieţii cazone. Dar asta nu a avut nici o importanţă, pentru că, educaţi în spiritul spartan al vremii, românii s-au adaptat perfect la relativa lipsă de confort, specifică unei baze militare.

La scurt timp după ce au ajuns acolo, toţi au decis că vor face sport şi mişcare, ori de câte ori vor avea ocazia. Inclusiv înviorarea de dimineaţă, la care participau de la cel mai mic în grad până la colonei. La ruşi nici măcar soldaţii nu se mai de­ranjau să îndeplinească acest "deta­liu" al programului zilnic. Acum, după două decenii, Voian are o altă viziune asupra acelor vremuri: "Erau lucruri mărunte, din care un ochi atent putea să constate că în armata sovietică începuseră să apară semnele din ce în ce mai clare ale declinului".


LA ŞCOALĂ
Cursul de specializare pentru  MIG 29 a cuprins două etape distincte. Prima, cea teoretică, ar fi trebuit să dureze o lună şi jumătate. Practic, a durat doar o lună. O lună la sfârşitul căreia coordonatorul sovietic le-a spus: "Este mai mult decât suficient. Voi ştiţi mai multe decât toate celelalte grupe care au mai fost pe aici". Iar la examenul de încheiere a fazei teoretice, acelaşi şef a decis: "Noi doar o să asistăm. Puneţi-vă întrebările voi între voi".

Faza practică a început la scurt timp după acest examen pe care gazdele au apreciat că l-au luat cu brio. Avionul era pur şi simplu de vis, uşor de manevrat şi, în acelaşi timp, extraordinar de bine echipat. Pregătirea practică a durat conform planificării: o lună şi jumătate. S-a zburat ziua şi noaptea, atât în condiţii meteo normale, cât şi în "grele".

Pregătirea cu totul deosebită a piloţilor români i-a convins pe sovietici să le acorde un regim privilegiat, de care nu a mai beneficiat nici o altă echipă din cele care au trecut pe acolo. Dacă unele echipe de piloţi din "ţările frăţeşti" abia dacă au be­neficiat de câteva ore de zbor, românii au parcurs programul la centimă, inclusiv trageri reale într-un poligon specializat. Cursul s-a încheiat spre sfârşitul lunii noiembrie 1989. Moment în care aici, acasă, Ceau­şes­cu blocase intrarea în ţară a celor sosiţi din străinătate. Mai ales din URSS! Motiv pentru care "grupului MIG 29" i s-a dat voie să revină acasă abia la 7 decembrie.

Apreciaţi la superlativ de sovietici, au fost primiţi de ai noştri "în mod neutru", după cum apreciază Vo­ian. Dar, pe zi ce trecea, situaţia internă din ţară devenea tot mai încordată. Cu toate acestea, toţi cei nouă piloţi pre­gă­tiţi să zboare pe cel mai sofisticat avion pe care-l aveau forţele noastre aeriene au fost trimişi în concediul de odihnă. Din care au fost chemaţi urgent la 20 decembrie. Iar când au ajuns la se­diul Comandamentului Aviaţiei Mi­litare, au trebuit să asculte peroraţiile unui ofiţer zelos, care condamna cu mânie proletară, "forţele contra­revoluţionare care îşi fac de cap la Timişoara". După câţiva ani, şi bine­înţeles că doar cu totul "întâmplător", revoltatul ofiţer a fost avansat la gradul de general. Iar ceva mai târziu a ajuns comandantul Aviaţiei Militare post­revo­luţionare.