Gheorghe Hagi: "La cât mă urmăreau securiştii, ştiau că nu voiam să fug din ţară!"

La numai 24 de ani, Gică Hagi era în 1989 principalul jucător de care suporterii Stelei şi ai echipei naţionale îşi legau speranţele. Angrenat cu echipa de club în lupta pentru câştigarea Cupei Campionilor Europeni şi cu prima reprezentativă pornită ca din puşcă pentru calificarea la Campionatul Mondial din Italia, Hagi avea să se găsească în faţa unui sezon aproape perfect, umbrit doar de înfrângerea suferită în faţa unui AC Milan de poveste.

La 20 de ani de la acele momente, fotbalistul riscă o taxonomie a carie­rei sale, împărţind-o în cel puţin două perioade distincte. "Activitatea mea ca jucător trebuie delimitată în ceea ce a fost înainte de decembrie ’89 şi ce a urmat după aceea. Practic, până la Revoluţie am fost aproape un copil, am jucat în primul rând de plăcere şi făceam asta cu gândul la spectatori. Material, câştigam foarte bine, chiar excelent, mult peste oamenii de rând, dar nu aceasta era principala motivaţie. Eu am avut mereu foame de performanţe, asta m-a determinat să lupt şi să fiu cel mai bun. După decembrie ’89 a fost altceva, am jucat în străinătate, am învăţat alte lucruri şi am privit cu alţi ochi meseria de fotbalist", a declarat "Regele".

Referindu-se strict la ultimul an dinaintea căderii comunismului, Hagi are numai cuvinte de laudă la realizările de atunci: "Chiar dacă viaţa era aşa cum era, adevărul este că, fotbalistic vorbind, a fost un sezon absolut excelent. Cu Steaua am ajuns în finala Cupei Campionilor Europeni, iar cu echipa naţională aveam să revenim după două decenii la un turneu final de Campionat Mondial. La echipa de club aveam condiţii absolut extra­ordinare, încasam şi prime în valută pentru meciurile din cupele europene, iar din când în când mai primeam şi câte un video sau televizor color, pe care le vindeam şi scoteam alţi bani. Nimeni din fotbalul românesc nu avea condiţiile astea, drept pentru care şi performanţa era pe măsură. Aşa a ajuns Steaua din nou în finala Cupei Campionilor, după un parcurs fără greşeală, dar în ultimul act am pierdut clar, 0-4, cu AC Milan. Acum, întorcându-mă în timp, pot spune că diferenţa de valoare nu era atât de mare, dar adevărul este că noi am ajuns storşi, mult prea obosiţi, la Barcelona pentru acel meci. Lotul nostru nu era suficient, nu prea aveam bancă de rezerve, cum se spune, iar vreo 2-3 jucători din cei care au fost ti­tulari nu s-au ridicat la pretenţiile unei asemenea partide. De aici a rezultat acel scor de 0-4".

Cu toate că nu s-a mai aflat pe teren, unul dintre fotbaliştii blamaţi la vremea respectivă pentru insuccesul Ste­lei a fost Miodrag Belode­dici, cel care la începutul lui ’89 a refuzat să se mai întoarcă în ţară, alegând să rămână în Iugos­lavia.

Pe atunci, Belo era ne­des­părţit de Hagi şi Gabi Balint, ultimii doi fiind chestionaţi intens după fuga liberoului dacă au ştiut ceva în acest sens. "Belo a fost şi este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. El vorbea adeseori despre ideea asta de a rămâne în altă ţară, era cam singurul dintre noi care se gândea la asta. La el era şi altceva, se născuse lângă graniţă, ştia cum este dincolo. Dar atunci când s-a hotărât s-o facă n-am ştiut nimic. Aşa, oferte să rămânem afară au tot fost, dar eu nicio­dată nu le-am băgat în seamă. Am fost mult prea ataşat de părinţii mei ca să pot pleca de lângă ei, cine ştie când şi dacă ar mai fi urmat să-i văd. Mama mea era bolnavă de inimă, nu puteam să-i fac aşa ceva, deci nici măcar nu mi-a trecut prin cap să fug din România. Oricum, la cât de mult mă ascultau şi mă urmăreau securiştii pe vremea aceea, s-au edificat şi ei că nici vorbă să mă fi gândit vreodată să rămân în Vest", a povestit Hagi.

Prin vara lui 1989, cei care asistau la partidele Stelei au rămas mască atunci când Hagi a apărut în parcarea din spatele tribunei a II-a venind la bordul unei limuzine Mercedes, de culoare neagră, în locul Daciei sale pe comandă, cu bord CN.

"Cu Mercedesul e o poveste lungă. Îmi doream, ca orice copil care se trezeşte vedetă la vârsta aia, o maşină frumoasă, adevărată. Dar în România era interzis să-ţi iei maşini din străinătate. De fapt, oficial nu era interzis, doar că vama era 100% cu preţul maşinii, iar autorităţile te luau imediat la puricat, că de unde ai bani, cine ţi-a trimis-o şi tot aşa. În loc să te bucuri de ea, dădeai de necazuri mari. Eu am primit însă permisiunea să particip la o licitaţie la Arad, pentru un Mercedes care tocmai fusese confiscat, dar nu ştiu din ce cauză", a spus Hagi.

Deşi Gică n-a detaliat, acesta a primit acceptul să liciteze pentru limuzina germană din partea lui Valentin Ceauşescu, cel care conducea din umbră destinele Stelei. Hagi s-a dus la Arad alături de Gigi Becali, cei doi reuşind să achiziţioneze maşina în dauna unor ciobani contra unei sume fabuloase pentru acele timpuri, 450.000 de lei, care însemna 30.000 de dolari, la cursul oficial al statului român. De altfel, Hagi, cu toate că devenise vedeta incontestabilă a fotbalului românesc, nu dispunea iniţial de această sumă, banii fiind strânşi şi cu ajutorul actualului patron al Stelei în termen de 30 de zile.