Iluziile liberalizării

S-a vorbit şi s-a scris mult despre modul în care au reacţionat scriitorii la surogatul de liberalizare tactică dintre anii 1964 şi 1969-1970. Cel mai adesea, şi pro­babil nu fără o anumită justificare, participarea lor la acest proces a fost socotită o cădere în capcana iluziilor. Mulţi vor şi spune ulterior că s-au înşelat, că au fost înşelaţi, că au fost victime mai mult sau mai puţin inocente ale unei mascarade bine montate. Existenţa dezamăgi­rilor şi a dezamăgiţilor nu poate fi de bună seamă pusă la îndoială. Dar mult mai important decât faptul de a fi crezut autentic ceea ce nu era decât o înscenare este rezultatul concret şi incontestabil al acestei încrederi înşelate.

Tocmai fiindcă au crezut-o, măcar o vreme, veritabilă, falsa deschidere a generat în scriitorii care au susţinut-o şi au exprimat-o în operele lor o altă conştiinţă şi un alt spirit. Ei au luat în serios, asu­mându-le pe cont propriu, adesea cu gravitate şi dramatism, îngă­duinţele tactice ale puterii. Le-au dat conţinut, le-au depăşit de multe ori, le-au împins până la li­mite supărătoare pentru putere. Sindromul libertar şi gustul adevărului, odată dobândite, nu dispar atât de uşor, nu pot fi îndepărtate prin decret. Într-un fel, puterea s-a comportat asemenea ucenicului vră­jitor. A eliberat, fără să le mai poată apoi controla, energiile redutabile ale dobândirii conştiinţei de sine în plan cultural, găsindu-se apoi în faţa acestui impas: neputinţa de a reprima brutal, aşa cum procedase în anii 1948-1950, ceea ce ea însăşi zămislise, iar acum se dovedea atât de inconfortabil.
Dezlegată, limba literaturii devenea, devenise de fapt, tot mai primejdioasă.

Regimul de rezervaţie, regimul de ţarc, fusese mult slăbit şi abia dacă mai funcţiona. Se scriu tot mai multe cărţi "cu probleme", se radicalizează nu doar tinerele ge­neraţii sau cei care ieşiseră din lunga noapte şi foştii cântăreţi pe strunele realismului socialist. Conflictele şi vrajba din lumea literară nu dispar, se presimte însă, chiar dacă foarte nebulos deocamdată, iminenţa unei solidarizări de atitudine. Se încearcă, tactică veche, dar eficientă, o manipulare prin redistribuirea de funcţii şi privilegii în vederea unei noi aţâţări a spiritelor, pentru ca scriitorii să se împartă în tabere şi grupuri ce se vor sfâşia între ele. Se mizează pe vechi neînţelegeri, pe idiosincrasii personale, se mizează pe capricii şi resentimente, se mizează pe nestatorniciile temperamentului artistic, se mizează pe orice, pe ambiţii, pe dorinţa şi pe pofta de putere - şi de orice "putere", orice funcţie, mai bine zis, în cadrul sistemului nu e decât o pură iluzie.

Dat afară în mod spectaculos de la conducerea revistei Luceafărul în primăvara anului 1968, spre exemplu, Eugen Barbu va fi numit în decembrie 1970 redactor-şef la Săptămâna, publicaţie care avea să devină principalul instrument de luptă împotriva Uniunii Scriitorilor şi, printr-o necontenită esca­ladare în decădere, împotriva a tot ce va fi valoros în literatura română a deceniilor următoare. Dar nici această diversiune străvezie şi nici altele de aceeaşi factură nu dau totuşi rezultatele scontate. Chiar dacă, într-o anumită mă­sură, cel puţin la început, pericolul unei potenţiale solidarizări a scriitorilor este eliminat. Aţâţate şi întreţinute "de sus", deşi oficial se îndeamnă mereu în mod ipocrit la "îm­păcare", sciziunile se adâncesc şi se multiplică, profitându-se de orice, nefiind exclus, de pildă, ca până şi exploziva dezvăluire a plagiatului lui Eugen Barbu din romanul Incognito, declanşată în condiţii rămase până azi enigmatice, exact cu un an şi jumătate înainte de Conferinţa naţională a scriitorilor, să fi fost discret ini­ţiată chiar de oficialităţi. Oricum, doi ani mai tâziu, acelaşi nefericit Eugen Barbu îşi va plăti "datoria" de re­cu­noştinţă contractată cu prilejul acestei afaceri girând cu numele său fioroasa campanie de compromitere a lui Ion Caraion, cel mai mare poet român exilat din perioada postbelică.

În ciuda vrajbei şi a hărţuielilor dintre scriitori măcar manipulate, dacă nu de-a dreptul provocate de putere, nu mai încăpea totuşi nici o îndoială că literatura rezista, tot mai greu, dar rezista, în forme de o varietate uimitoare, tăvălugului exterminator, a cărui înaintare nu cruţa de fapt pe nimeni. Fiindcă puterea nu are - sau nu mai are - nevoie de scriitori şi literatură. Intrată definitiv în zodia kitschului de cea mai autentică formulă caragialească, înălţată însă la rangul de politică şi ideologie culturală, pu­terea se dispensează acum nu numai de conţinut, ci şi de forme.

Arta, artiştii, cultura, intelectualii fuseseră, în etapa iniţială, factori de plauzibilitate ai puterii, elemente necesare pentru câştigarea legitimităţii absente. Chiar dacă era cel mai adesea pur decorativă, prezenţa personalităţilor din lumea intelectuală, culturală şi artistică în "balconul puterii" au fost o realitate de necontestat pentru prima fază a istoriei postbelice româneşti.

Azi, când în acelaşi "balcon al puterii" nu se mai află decât două personaje şi o mulţime de anonimi, printre aceşti anonimi găsindu-se şi primul-ministru al ţării, şi Guvernul său, şi membrii Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv, şi membrii Consi­liului de Stat, cu toţii lipsiţi de identitate, pare o amintire de pe o altă lume că odată, cândva, primul se­cretar - şi nu secretarul "general" - al partidului s-a putut fotografia cu un poet, cu poetul Tudor Arghezi, la o sărbătorire a acestuia. Azi, ei bine, azi nu mai poate fi nici Eminescu sărbătorit, aniversarea centenarului morţii poetului naţional e prefăcută într-un nou prilej, al câtelea oare?!, de săr­bătorire a "epocii", a "realizărilor", a "ctitoriilor"... A "lui" şi a "ei".

Şi, iarăşi, obsedantele amintiri despre zădărnicie şi neputinţă, despre lupta împotriva sindromului lehamite, despre rezistenţa tot mai slabă la ispita renunţării, despre repetatele încercări ale celebrităţii, ale tale, de a explica, de a convinge, de a lămuri că surparea sistematică şi accelerată a vieţii culturale şi literare trebuie oprită, că este chiar în interesul puterii să nu se mai avanseze în ruinare, fiindcă nici o putere nu se poate sprijini pe neant.

Citește pe Antena3.ro

Rezultate parțiale. Se numără ultimele voturi. Luptă strânsă între Elena Lasconi și Marcel Ciolacu pentru turul doi